sâmbătă, 30 august 2014

30.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 212

foto: Marius Ciocan

Astăzi am început un nou modul de Curs de inițiere în Fotografie. ”Să învățăm Fotografiind”, așa se numește... 4 fete și 4 băieți... 8 săptămâni avem de lucru!

joi, 28 august 2014

28.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 211


Când aveam 2 ani tata a plecat. Iubirea lui, care nu mai era, mi-a lăsat un gol în inimă. Așa mică cum era ea. Fix în ziua când am împlinit 8 ani l-au îngropat pe bunicu. Altă dezamăgire și alt loc gol în inima mea. Tata care a urmat, un om inteligent dar prieten cu paharul, n-a reușit să sădească în inima mea sămânța iubirii de care aveam atâta nevoie. Când am terminat clasa a IV-a a plecat și bunica, de care avusesem grijă mult timp, iar sufletul meu s-a golit complet de fărâma de dragoste care mai era. Au urmat ani de chin, țin minte niște ierni aprige cu vântul șuierând printre glugile de strujeni unde, împreună cu mama, dormeam fugăriți de acasă. Dar nu mai simțeam nimic. Eram un derbedeu din azi spre mâine, mereu călător, mereu visător, mereu trăind clipa. Apoi gerul s-a mai liniștit... Nu pot spune că era mai bine, doar că era liniște în casă și nu mai trebuia să fugim. Prima prietenă am avut-o la 14 ani. Habar n-aveam cum trebuie să mă port. Amândoi nu știam. Dar a fost frumos... Și au mai trecut câțiva ani, cât să termin liceul. De facultate nu putea fi vorba. Scriam poezie, eram o mică vedetă prin orașul meu și mă întrebam necontenit ”cum arată dragostea”. Cum ar trebui să fie în veșnicia ei și câte și mai câte la care nu avea cine să-mi dea răspunsul. Așa că am început să improvizez. Să las derbedeul să plece și să opresc omul. Să nu credeți că mi-a reușit. Doar amăgirile le-am contabilizat pe răbojul anilor care au urmat. Era ca o beție - atunci nu-mi dădeam seama - ziua aceea și noaptea aceea când totul se poate. Când devii întâi înger, apoi demon, apoi iar înger și tot așa - nebunesc joc al destinului îngenunchiat, de cele mai multe ori, de hazard. N-am ajuns ”ultimul om” cum îmi proroceau unii. Dar nici primul. Am iubit cum și cât m-am priceput. Pot spune că degeaba am citit tone de cărți. Din niciuna nu am învățat nimic despre iubire... Am greșit față de fiul meu, plecând într-o zi... doar că am avut timp să repar ce am mai putut repara din greșeala făcută. Am încercat să dăruiesc ”dragostea mea”... dar se vede că tot ceea ce-mi închipuisem despre ea a fost o imensă amăgire. Altceva se vede că ar fi căutat femeile de lângă mine. Să mă mai întreb ce? Cred că știu răspunsul. Sigur îl știu. Numai că eu găsisem, fără să știu, DRAGOSTEA ETERNĂ, rolul meu perpetuu, în deșertăciunea mea de derbedeu - copil mare și prost. O găsisem pe Ea. Habar n-aveți cât de minunată era. Ce ochi putea să aibă. Ce privire. Ce mâini care mângâiau dumnezeiește. Ce trup de statuie antică pe care-l iubeam numai eu și numai eu. Dragostea asta, despre care v-aș putea povesti ore întregi, are cel mai frumos nume pe care-l poate avea cineva din lumea asta și din câte lumi există în galaxie: FOTOGRAFIA. Și cu asta ați putea crede că am spus tot. Dar nu-i așa. Ani de zile mi-a dăruit. Îmi ma dăruiește și acum. Dar a venit vremea să plătesc. Trupul meu este bolnav de ea. De când am aflat (vreun an și ceva) îl simt cum se transformă. În fiecare zi când mă trezesc mai descopăr câte ceva nou care începe să mă sperie. De fapt nu. Mint. Nu mă mai sperie nimic. Mă doare un pic singurătatea. Mă doare un pic când îmi deschid sufletul (și ce rare-s momentele astea) și indiferența îmi bate-apoi în tâmplă rânjind, plătindu-mi încă un blestem mai vechi. Mă doare când mâna mea nu găsește dimineața mâna Ei. Care ea... Dar nu-mi este frică decât de un singur lucru: că atunci când nu voi mai putea spune ”te iubesc” nu voi avea puterea să aleg!

luni, 25 august 2014

25.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 210



Toamna spre iarna lui 2005. Abia intrasem la Facultă la Iași și a venit ditamai George Banu de la Paris pentru a fi făcut Doctor honoris causa al Universității de Arte ”George Enescu” din Iași. Așa că am făcut-o pe-a pozarul. Mai era unul de la video-foto-tumbe, da nu bag mâna-n foc că a făcut niscaiva ceva. O amintire frumoasă pe care am documentat-o cu plăcere. Peste ceva vreme i-am trimis pe adresa de mail o arhivă cu imaginile de atunci. Nu le-a descărcat niciodată. Așa-s artiștii!

(în rest este bine. Lumea merge înainte Prieteni. Mă iau și eu după ea...)

duminică, 24 august 2014

24.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 209


... este femeia de lângă tine, cea pe care o lași și o găsești acasă când pleci și te-ntorci, care-ți stă de-a dreapta mereu - și la bune și la rele, care te-nvăluie cu parfumul pielii ei când o iubești, la care te pierzi în ochi când te privește, pe care o ocrotești când îi este greu și-i ești aproape în momentele de cumpănă - și-ți este și ție aproape când lehamitea de lume te-nconjoară, mâna de om care-ți pune dinainte mâncarea gătită pentru tine cu aceeași dragoste cu care te-a primit în casa ei s-o iubești. Este Minunea unei lacrimi căzută din ochiul trist al destinului pe care nu vrei s-o mai vezi și care trăiește deznădejdea supremă - frica de a nu fi umilită. Pentru că atâta i-a mai rămas, umilința aruncată spre ea de glasul tău rece și tăios ca gerul de februarie în pleoape, de ochiul tău prea lucid și fără urmă de bunătate întoarsă înapoi, de mâna ta tăind aerul împrejur ca o sentință de condamnare la singurătate...

Bărbatul care le știe pe toate, care nu s-a pus niciodată în genunchi spre a cere iertare, bărbatul puternic și priceput la toate căruia toate i se cuvin... să fiu eu? să fii tu? Eu știu ce-nseamnă umilința, să pierzi, să dăruiești și să nu primești nimic înapoi, știu cât de mult poate să doară tristețea, cât de mult poate devasta sufletul și așa mic al păsării care se zbate în colivia numită casă încercând să zboare spre lumina din zori. Am primit și am dăruit, am ales și am pierdut, am lăcrimat și am șters lacrimile din ochii iubiți, am înșelat și, la rîndul meu am fost înșelat, am mângâiat și am întins obrazul celălalt, dar nu am umilit. Și asta o pot confirma ”clipele” care mi-au făcut viața dulce-amară. Și mai știu că, da, mă pot umili dacă astfel pot aduce un zâmbet pe fața brăzdată de singurătate a femeii iubite, că pot să cobor acolo unde calcă talpa ei mică și să astup abisul peste care e gata să pășească... Și chiar dacă nu știu acum de ce are nevoie, mâine voi putea înțelege, pentru că și mâine este o zi iar dragostea mea veghează și învăluie ca privirea ei atunci când se oprește asupra-mi radiind cea mai minunată lumină - lumina singurătății în doi.

O noapte blândă, oriunde te-ai afla!

24.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 208


Mi-e frig. Mi-e frig de-mi clănțănesc dinții sub pledul gros cât toate vocalele greierului care cântă încăpățânat noapte de noapte afară. E ceva nou pentru mine. Toate femeile mele mi s-au încălzit în brațe, oricât de geroasă era noaptea, oricât de adânc era frigul. Am ars mereu radiind căldura tinereții fără bătrânețe și dragostei fără de păcate. Mai fierbinte ca orice rug aprins de un fulger căzut peste pleoape, mai arzând decât toată puterea de înțelegere. Iar acum nu mă mai pot încălzi nici pe mine, împărțire la 3 a destinului meu!


vineri, 22 august 2014

22.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 207


Ziua aproape se trece... cine mai crede în povești să ridice o mână și să spună. Dacă nu, să tacă pentru totdeauna... E mică, cât o respirare fierbinte după un sărut furat de pe colțul buzelor moi. E frumoasă, ca un țipăt de pasăre rostogolindu-se din înaltul cerului spre inima ta transformată în altă pasăre - fără aripi și fără putere de zbor... Este, sigur, sufletul tău în oglinda tăcerii ce-ți pulsează în pleoape, o imagine a toată viața ta depănată-n secunda când ai simțit că (re)exiști. Să nu-mi spuneți că n-ați simțit niciodată cum se desparte destinul de-a dreapta și de-a stânga privirii. Este doar Ea, amintirea speranței - iubită de două strigăte ce nu se vor întâlni niciodată. Iar eu sunt doar șoaptă și o simplă sărutare strivită de pasul ei trist când se duce spre noapte să se culce alături de cealaltă șoaptă fără de care viața ei n-ar avea sens!

joi, 21 august 2014

21.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 206


Marți, 19 august, s-a sărbătorit prin toată lumea Ziua Mondială (sau Internațională - părerile sunt împărțite aici) a Fotografiei. Adică 175 de ani de când un nene a prezentat Academiei Franceze de Științe marea descoperire și a obținu brevetul pentru ea (mai multe pe Goagăl). M-am gândit eu cu gândul meu să dau adunarea în Parcul Copou - fix la ora 18, pentru a discuta despre una, despre alta, despre lucruri esențiale legate de marea noastră pasiune comună. Zis și făcut. Pus pe FB, că amu e mai simplu decât să dai la ziar, oameni cunoscuți și necunoscuți dat laikuri, ajuns acasă de la muncă transpirat și rupt după juma de zi de pedalat prin soarele fierbinte de asfalt al Iașului, făcut duș, luat haine curate, urcat în cutia de conserve fierbinte numită autobuz și la 17,15 fix pus curu pe banca din foișorul de lângă teiul lui Eminescu. În fața mea, două viitoare pițipoance mici cotrobăiau prin papornițele mari cât un sfert din ele după un ruj. Nu aveau mai mult de 13 ani. La dreapta mea, un băietan de vreo 17 ani vrăjea o fetiță la fel de tânără cu o discuție interminabilă despre noul lui televizor plat, noul lui Mac, noile lui Blue Ray, din astea... sentimentale și de vrăjeală. La vreo 5 minute, pe o bancă lângă foișor au apărut doi juni (de fo 35 de ani) iubitori de cultură, proaspăt repatriați din Italia, cu o sticlă de 2,5 litri plină ochi cu bere și cu chef de dans de la muzica telefonului mobil din dotare. Păcat că s-au defluit repede 100 de metri mai dpre dreapta pentru a vrăji o gagică simțitoare care medita pe o altă bancă. Încet încet pițile mici pleacă cu papornițele atârnând de încheietura brațului drept, tehnicosu-și ia prietena de mână și o taie și el și încep să se-adune Fotografii. Apare chiar și Tov. Președinte Popescu din Parcul Expoziției unde se dusese, normal pentru el, să mă întâlnească. Se face și 5 minute și convenim ca discuția despre mersul și binele Fotografiei să o facem la o bere, așa că schimbăm locația în Parcul expoziției, nu înainte de a face o fotografie care sigur va intra în Istorie (asta cu speranța că o va scrie cineva) drept în fața bustului și teiului lui Eminescu, așa, ca niște ”turiști” prin ale vieții care se respectă!

Acum, lăsând la o parte gluma, m-aș fi așteptat ca lumea chiar să fie interesată de o întâlnire la care să discute despre nelămuririle-întrebările-tainele-etc samd pe care le are despre Fotografie. Dar se pare că toată lumea ori le știe pe toate, ori o doare la bască, ori n-are timp, ori n-o lasă Regulamentul de ordine interioară după care funcționează. Așa că tot cei de la FotoIași au reprezentat ”grosul”, fapt pentru care le mulțumesc, le sărut mâinile la doamne și domnișoare și le strâng mâna la domni! 

miercuri, 20 august 2014

20.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 205


Tu ai văzut?

Tu ai văzut copaci tăiați cândva?
Din asta mi-am făcut o meserie.
Rășina lor pe mâini mi se scurgea,
Tăiam cu fierăstrău-n carne vie.

Credeam că-s tânăr, că-s nemuritor,
Tăiam copaci din zori și până-n noapte,
Mă încălzeam, trudit, la focul lor
Și nu știam că foc înseamnă moarte.

Greșeala-aceasta o repetăm din nou,
Din zi în zi ni-i viața mai puțină
Și pomii plâng, cu lacrimi de rășină,
Lăsând în urma lor păreri de rău.

Doar Dragostea mai poate loc să țină
Amarnicilor dinți de fierăstrău!

(Rasul Gamzatov - traducere Emil Iordache)

Pe omul din imagine l-am fotografiat într-un sfârșit de octombrie al anului 2006 pe Valea Vaserului în Maramureș. Într-o luni dis de dimineață și-ntr-un vagon al Mocăniței care ducea tăietorii de lemne spre inima munților plină, încă, de brazi falnici numai buni de doborât. Când am urcat în vagon, la Vișeu, era destul de agresiv, agresivitate dată de faptul că era bine ”magnetizat” cu votca cumpărată de la chioșcul de lângă stație. Majoritatea-și luau de acolo de-ale gurii pentru cele cinci zile (până vineri spre seară) pe care le aveau de petrecut în barăcile din muntele pe care-l dezrădăcinau de copaci. În ranița fiecăruia intrau, inevitabil, cinci pâini rotunde, 1 - 2 kilograme de salam la baton, câteva conserve, niscaiva biscuiți și între 5 și 10 sticle de votcă. Rar mai luau, câte unul mai grijuliu, un carton de ouă. O viață aspră, cu renunțări neînțelese, cu drame asumate involuntar, cu tragedii inerente, fără păreri de rău, fără a înțelege, fără a fi înțeles vreodată. Doar mirajul unui salar primit lunar pentru munca silnică prestată mai aducea o umbră de uman pe fețele lor brăzdate de amintiri pe care, oricum, numai ei le puteau înțelege. Pe parcursul celor aproape 6 ore de mers spre un capăt de linie ne-am împrietenit, aș putea spune. Un Om, acolo și el cu durerea strângându-l în spate...

Bucățica scrisă mai sus poate avea și nu poate avea legătură cu sonetul lui Gamzatov, tradus magistral de un alt Om la care am ținut și care e undeva deasupra, printre stele. Poetul, traducătorul și filologul Emil Iordache. Pentru mine... lângă mine cu fiecare pas pe care-l fac se prăbușește un copac. Este timpul care-și cerne sita de gheață petrecându-ne spre când nu vom mai fi. Nu știu voi cum simțiți asta, dar eu am fost un risipitor. Tânăr fiind nu am dat importanță nimănui de lângă mine. Am iubit cu disperare și am pierdut peste măsură. Dar am mers înainte cu puterea și forța dată de anii frumoși pe care-i risipeam fără-ncetare. Dintre toate, acum, a mai rămas vie doar disperarea de a iubi. De a te-nvălui cu minunea ochilor ei în care te pierzi cu fiecare clipă în care-i privești și-i poți săruta. Doar că, nu știu cum se face, mereu în ultima vreme, doar iubirile interzise mă fac să vibrez ca o vioară minunată cu sunet fără de pereche. Nu zâmbiți dacă vedeți că vioara n-are strune. Sufletul meu - Vrăjitor - încă se poate transforma într-o melodie pe care nu ați mai auzit-o. Mâine încă nu știu cât va fi de târziu. Pot trăi doar azi și pot privi Ochii mei frumoși luminând chipul depărtării de noi! 


marți, 19 august 2014

19.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 204


”În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare,
Și nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămâne un deșert de disperare.”
(Romulus Vulpescu)

Și... cât timp mai acordați, Prieteni, în fiecare zi ”copilului” din voi? O clipă? Un minut? O oră?... Fuge viața prin noi și nu băgăm de seamă că ne întoarcem cu secunda ce trece spre copilărie. Spre copilăria demult uitată, care doare, care are amintiri năprasnice, aceea când încă nu ne era rușine să alergăm prin praf cu picioarele goale, aceea când o cireașă amară furată era un neprețuit trofeu, aceea când mâncam bătaie pe degeaba cu varga ruptă din alun - și ce mai durea, ah ce mai durea, aceea când o simplă felie de pâine neagră udată cu apă și muiată apoi în zahăr ne ajungea pentru o zi întreagă... Unde am pierdut Copilăria aia și când am înlocuit-o cu lacrimi?...


luni, 18 august 2014

18.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 203


Vine o vreme când a vorbi despre copilărie ne este foarte greu. Chiar... mai țineți minte când ați mâncat pentru prima dată o portocală? Eu habar nu mai am. Dar țin minte gustul celei mai minunate portocale pe care am mâncat-o vreodată. În Sicilia. Eram cu Renato și cu Giorgio. Tocmai avusesem (martie 2003) vernisajul unei expoziții de fotografie și o proiecție de diapozitive în galeria artiștilor fotografi din Catania. Portocala roșie, culeasă de dimineață, a fost un dar trimis de Dumnezeu.
Tot așa, îmbătrânind, vârsta o ia cu mult înaintea simțurilor, a trăirilor, a lacrimilor care ne cad, umile, din ochi. Și... gustul pielii femeii pe care am iubit-o pentru prima oară și al celei pe care o regăsim întruchipată în ultima noastră poveste de dragoste nu are seamăn pe lumea asta plină de lacrimi și umbre, Prieteni. Ca portocala aceea, știți voi care!