joi, 21 august 2014

21.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 206


Marți, 19 august, s-a sărbătorit prin toată lumea Ziua Mondială (sau Internațională - părerile sunt împărțite aici) a Fotografiei. Adică 175 de ani de când un nene a prezentat Academiei Franceze de Științe marea descoperire și a obținu brevetul pentru ea (mai multe pe Goagăl). M-am gândit eu cu gândul meu să dau adunarea în Parcul Copou - fix la ora 18, pentru a discuta despre una, despre alta, despre lucruri esențiale legate de marea noastră pasiune comună. Zis și făcut. Pus pe FB, că amu e mai simplu decât să dai la ziar, oameni cunoscuți și necunoscuți dat laikuri, ajuns acasă de la muncă transpirat și rupt după juma de zi de pedalat prin soarele fierbinte de asfalt al Iașului, făcut duș, luat haine curate, urcat în cutia de conserve fierbinte numită autobuz și la 17,15 fix pus curu pe banca din foișorul de lângă teiul lui Eminescu. În fața mea, două viitoare pițipoance mici cotrobăiau prin papornițele mari cât un sfert din ele după un ruj. Nu aveau mai mult de 13 ani. La dreapta mea, un băietan de vreo 17 ani vrăjea o fetiță la fel de tânără cu o discuție interminabilă despre noul lui televizor plat, noul lui Mac, noile lui Blue Ray, din astea... sentimentale și de vrăjeală. La vreo 5 minute, pe o bancă lângă foișor au apărut doi juni (de fo 35 de ani) iubitori de cultură, proaspăt repatriați din Italia, cu o sticlă de 2,5 litri plină ochi cu bere și cu chef de dans de la muzica telefonului mobil din dotare. Păcat că s-au defluit repede 100 de metri mai dpre dreapta pentru a vrăji o gagică simțitoare care medita pe o altă bancă. Încet încet pițile mici pleacă cu papornițele atârnând de încheietura brațului drept, tehnicosu-și ia prietena de mână și o taie și el și încep să se-adune Fotografii. Apare chiar și Tov. Președinte Popescu din Parcul Expoziției unde se dusese, normal pentru el, să mă întâlnească. Se face și 5 minute și convenim ca discuția despre mersul și binele Fotografiei să o facem la o bere, așa că schimbăm locația în Parcul expoziției, nu înainte de a face o fotografie care sigur va intra în Istorie (asta cu speranța că o va scrie cineva) drept în fața bustului și teiului lui Eminescu, așa, ca niște ”turiști” prin ale vieții care se respectă!

Acum, lăsând la o parte gluma, m-aș fi așteptat ca lumea chiar să fie interesată de o întâlnire la care să discute despre nelămuririle-întrebările-tainele-etc samd pe care le are despre Fotografie. Dar se pare că toată lumea ori le știe pe toate, ori o doare la bască, ori n-are timp, ori n-o lasă Regulamentul de ordine interioară după care funcționează. Așa că tot cei de la FotoIași au reprezentat ”grosul”, fapt pentru care le mulțumesc, le sărut mâinile la doamne și domnișoare și le strâng mâna la domni! 

miercuri, 20 august 2014

20.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 205


Tu ai văzut?

Tu ai văzut copaci tăiați cândva?
Din asta mi-am făcut o meserie.
Rășina lor pe mâini mi se scurgea,
Tăiam cu fierăstrău-n carne vie.

Credeam că-s tânăr, că-s nemuritor,
Tăiam copaci din zori și până-n noapte,
Mă încălzeam, trudit, la focul lor
Și nu știam că foc înseamnă moarte.

Greșeala-aceasta o repetăm din nou,
Din zi în zi ni-i viața mai puțină
Și pomii plâng, cu lacrimi de rășină,
Lăsând în urma lor păreri de rău.

Doar Dragostea mai poate loc să țină
Amarnicilor dinți de fierăstrău!

(Rasul Gamzatov - traducere Emil Iordache)

Pe omul din imagine l-am fotografiat într-un sfârșit de octombrie al anului 2006 pe Valea Vaserului în Maramureș. Într-o luni dis de dimineață și-ntr-un vagon al Mocăniței care ducea tăietorii de lemne spre inima munților plină, încă, de brazi falnici numai buni de doborât. Când am urcat în vagon, la Vișeu, era destul de agresiv, agresivitate dată de faptul că era bine ”magnetizat” cu votca cumpărată de la chioșcul de lângă stație. Majoritatea-și luau de acolo de-ale gurii pentru cele cinci zile (până vineri spre seară) pe care le aveau de petrecut în barăcile din muntele pe care-l dezrădăcinau de copaci. În ranița fiecăruia intrau, inevitabil, cinci pâini rotunde, 1 - 2 kilograme de salam la baton, câteva conserve, niscaiva biscuiți și între 5 și 10 sticle de votcă. Rar mai luau, câte unul mai grijuliu, un carton de ouă. O viață aspră, cu renunțări neînțelese, cu drame asumate involuntar, cu tragedii inerente, fără păreri de rău, fără a înțelege, fără a fi înțeles vreodată. Doar mirajul unui salar primit lunar pentru munca silnică prestată mai aducea o umbră de uman pe fețele lor brăzdate de amintiri pe care, oricum, numai ei le puteau înțelege. Pe parcursul celor aproape 6 ore de mers spre un capăt de linie ne-am împrietenit, aș putea spune. Un Om, acolo și el cu durerea strângându-l în spate...

Bucățica scrisă mai sus poate avea și nu poate avea legătură cu sonetul lui Gamzatov, tradus magistral de un alt Om la care am ținut și care e undeva deasupra, printre stele. Poetul, traducătorul și filologul Emil Iordache. Pentru mine... lângă mine cu fiecare pas pe care-l fac se prăbușește un copac. Este timpul care-și cerne sita de gheață petrecându-ne spre când nu vom mai fi. Nu știu voi cum simțiți asta, dar eu am fost un risipitor. Tânăr fiind nu am dat importanță nimănui de lângă mine. Am iubit cu disperare și am pierdut peste măsură. Dar am mers înainte cu puterea și forța dată de anii frumoși pe care-i risipeam fără-ncetare. Dintre toate, acum, a mai rămas vie doar disperarea de a iubi. De a te-nvălui cu minunea ochilor ei în care te pierzi cu fiecare clipă în care-i privești și-i poți săruta. Doar că, nu știu cum se face, mereu în ultima vreme, doar iubirile interzise mă fac să vibrez ca o vioară minunată cu sunet fără de pereche. Nu zâmbiți dacă vedeți că vioara n-are strune. Sufletul meu - Vrăjitor - încă se poate transforma într-o melodie pe care nu ați mai auzit-o. Mâine încă nu știu cât va fi de târziu. Pot trăi doar azi și pot privi Ochii mei frumoși luminând chipul depărtării de noi! 


marți, 19 august 2014

19.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 204


”În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare,
Și nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămâne un deșert de disperare.”
(Romulus Vulpescu)

Și... cât timp mai acordați, Prieteni, în fiecare zi ”copilului” din voi? O clipă? Un minut? O oră?... Fuge viața prin noi și nu băgăm de seamă că ne întoarcem cu secunda ce trece spre copilărie. Spre copilăria demult uitată, care doare, care are amintiri năprasnice, aceea când încă nu ne era rușine să alergăm prin praf cu picioarele goale, aceea când o cireașă amară furată era un neprețuit trofeu, aceea când mâncam bătaie pe degeaba cu varga ruptă din alun - și ce mai durea, ah ce mai durea, aceea când o simplă felie de pâine neagră udată cu apă și muiată apoi în zahăr ne ajungea pentru o zi întreagă... Unde am pierdut Copilăria aia și când am înlocuit-o cu lacrimi?...


luni, 18 august 2014

18.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 203


Vine o vreme când a vorbi despre copilărie ne este foarte greu. Chiar... mai țineți minte când ați mâncat pentru prima dată o portocală? Eu habar nu mai am. Dar țin minte gustul celei mai minunate portocale pe care am mâncat-o vreodată. În Sicilia. Eram cu Renato și cu Giorgio. Tocmai avusesem (martie 2003) vernisajul unei expoziții de fotografie și o proiecție de diapozitive în galeria artiștilor fotografi din Catania. Portocala roșie, culeasă de dimineață, a fost un dar trimis de Dumnezeu.
Tot așa, îmbătrânind, vârsta o ia cu mult înaintea simțurilor, a trăirilor, a lacrimilor care ne cad, umile, din ochi. Și... gustul pielii femeii pe care am iubit-o pentru prima oară și al celei pe care o regăsim întruchipată în ultima noastră poveste de dragoste nu are seamăn pe lumea asta plină de lacrimi și umbre, Prieteni. Ca portocala aceea, știți voi care!


duminică, 17 august 2014

17.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 202


Vara lui 2006... O vară nebună în care am îmbătrânit cu 10 ani. În care nu înțelegeam de ce se întâmplă ce se întâmpla și nu pricepeam nici în ruptul capului de ce Iubirea poate să doară atât de mult.
Eiii... nu-i așa că dacă aș fi câinele tău aș muri mai întâi de sete și mai apoi de foame? Prea des și prea mult mă uiți, Singurătate!


sâmbătă, 16 august 2014

16.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 201


”De câte ori îți spun La revedere
Te văd plecând Iubito și mi se face frig...”

Viața mea, viața ta, viața noastră, Viața - Pasăre Măiastră,
Viață ruptă, viață tristă, Viața - care mai există,
Viața care mai rămâne - Șutu-n coasta mea de Câine
De Golan de Vagabond - Încă viu, mai bine Mort!



vineri, 15 august 2014

15.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 200

Corabia cu Suflete (11) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!




Te trezești transpirat. Perna e leoarcă. La fel și tu, deși în casă e răcoare bine. E deja 8 jumate, ai dormit mult și n-ai visat nimic. Sau nu mai ții minte... Cred că băieții cu gunoiul sunt liberi azi. N-au apărut încă să trăncănească la tomberoane. Nici copii care stau fix sub geamul tău cât e ziulica de lungă și-și bagă și-și scot, de... ca la 8 - 9 - 10 ani, nu sunt adunați pentru gălăgia zilnică. E liniște peste tot. Și pe net și pe telefon și-n suflet. Începe o altă zi de singurătate. Îngerii să fie cu voi!

joi, 14 august 2014

14.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 199

Corabia cu Suflete (10) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!


Lumina crește brusc. Te trezești buimac și nu realizezi în primele clipe unde ești. Te freci cu degetele la ochi și, încet-încet toate din jurul tău încep să prindă contur. Fereastra de deasupra patului, ca un ochi magic spre cerul albastru al dimineții. Perna și cearșaful cu flori albastre și ele, ude leoarcă de transpirație, mai încolo șifonierul cu cutiile de la aparate și obiective rânduite ca soldații pe terenul de instrucție, Dulăpiorul de jos plin cu albumele tale, mândria ta pe care toți ceilalți au uitat-o. Pe balustradă două cămăși mai vechi pe care ți-ai propus acum o lună să le arunci. Primele două trepte ale scării care coboară în sufrageria unde te așteaptă calculatorul să-l deschizi și să mai meșterești câte ceva. Și brusc realizezi că doar ai visat. Că lângă tine nu este nimeni. Ochii aceia mari și frumoși care-ți vegheau somnul au fost doar o închipuire. Mâinile mici, tălpile mici, gura mică și catifelată, ”mâna” de om cu trup de statuie grecească... a fost doar în închipuirea ta. Deja afară trăncăne băieții de la Salubris veniți să ridice gunoiul. Te trezești de-a binelea și constați cu ciudă că începe o nouă zi în care vei aștepta să sune telefonul ca un clopot în turla bisericii din sufletul tău. Că îți adaugi încă o zi la viața de până ieri noaptea târziu când ai adormit cu ochii deschiși rugându-te pentru binele celor pe care-i cunoști și odihna celor pe care i-ai cunoscut.

miercuri, 13 august 2014

14.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 198

Corabia cu Suflete (9) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!


În ultima vreme am vorbit mai mult de-ale mele și mai puțin despre fotografie. Chiar... imaginile cu oameni pe care le pun de ceva vreme sunt făcute cu tot felul de aparate de fotografiat. Cu Canon 300D, 350D, 400D, 30D, 7D, 5D Mk II și 5D Mk III. Din 2005, de când am trecut pe digital și până acum. Despre obiective... ce să spun - de la cele de kit, trecând pe la cele de pe vremea (încă) a filmului, până la cele de acum. Care sunt. Aș vrea în seara asta să vă întreb despre ceva Prieteni: Câți dintre voi vă știți pe de rost aparatul de fotografiat? Adică să-l scoateți pe beznă din geantă și să reușiți să-i faceți setările de care aveți nevoie. Sau, măcar, să-i schimbați obiectivul pe ne-ve? Nu vă mai întreb de câte ori l-ați butonat și răsbutonat pentru a vedea/aminti ce se întâmplă la fiecare dintre posibilitățile de setare... Chiar aș fi curios să vă aflu răspunsurile. Știu colegi de-ai mei care au habar doar să apese pe ”on” și ”of” la aparat. Despre editare... Știu colegi de-ai mei care merg prin țară și pe aiurea de țară da imaginile lor nu s-au schimbat cu nimic de ceva vreme. Sunt toate o apă și-un pământ. Și atunci aș întreba ”de ce”. Sau ”pentru ce”, Prieteni?

Fotografia e o ”boală” lungă. Dacă nu arzi pentru ea, te arde ea pe tine. Și asta spune tot. Poate într-o zi veți înțelege. Restul sunt doar declanșări și iarăși declanșări. Cât pentru o expoziție acolo... unde zboară vulturii!

13.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 197

Corabia cu Suflete (8) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!


Voi ce ați putea spune despre ”frică”? La ce v-ați gândi prima dată? Ați reușit să o stăpâniți vreodată? Să spuneți privindu-vă-n ochi (în oglindă, Prieteni) ”astăzi nu îmi este frică de nimic”?...

Eram copil. Încă. Aveam 8 ani și ceva (țin minte că fix în ziua în care am împlinit 8 ani l-au înmormântat pe bunicu) și noaptea dormeam singur în cameră. Era un pat cu ”sub pat” și de fiecare dată, înainte de a mă culca, mă uitam dedesubt să văd dacă nu este cineva acolo. Nu era. Dar, după ce se stingea lumina îmi era frică în continuare. Dintr-un alun din parcul mare din Dorohoi, care era peste gardul unde eu aveam o ”ostreață specială” care se dădea la o parte făcând loc numai bine să mă strecor, am tăiat un băț lung cu care noaptea ”vâsleam” pe sub pat, doar doar oi da de cel care-mi provoca frica... Veți spune că eram ditai măgădăul deja. Că era aiurea să-mi fie frică. Și aveți dreptate. Ziua făceam toate prostiile din lume. Mă cățăram prin copaci, mă cafteam cu cei de vârsta mea, mergeam câte 10 kilometri la iaz la Șendriceni la pescuit. Câte nu mai făceam... Dar când în cameră era întuneric îmi era frică. Mamă ce frică-mi mai era. Mai târziu mi-a fost frică și de alte cele. Nici nu mai știu de care. De avion, de exemplu. Dar nu de prima dată când am zburat cu el. De a treia sau de a patra. De ce? Habar n-am. Îmi era frică și mi se făcea rău... De bătaie nu mi-a fost frică niciodată. Cum nu mi-a fost frică că voi putea pierde ceva sau pe cineva. Sunt ”pierderi asumate”, fac parte din viața de zi cu zi a mea, a ta, a celor din jur. Trebuie doar să conștientizezi asta. Acum, la 53 de ani frica a revenit. E mai prezentă ca niciodată. O frică specială. De singurătate. Și nu sunt puține săptămânile în care intrat de vineri în casă am ieșit de abia luni dimineață. Butonând calculatorul, editând, mai scriind ceva, mai pregătind o expoziție... eu și cu ea, Frica mea de sâmbăta și duminica de sărbătoare. Acuma recunosc, de multe ori am fentat-o. Ba un curs, ba o ieșire la fotografiat cu gașca, din astea, mărunte și alungătoare de frică. Da și când mă prinde descoperit... toate obsesiile mi se plimbă jur-împrejur mârâind la mine, toate vrutele și nevrutele se învârt din ce în ce mai repede, până amețesc de atâta frică, toate remușcările, toate blestemele, toate durerile simțite sau nu, toate depărtările, toate remușcările, tot ce am pierdut, tot ce am avut și nu am putut ține aproape, toate se țin scai de mine și nu mă lasă să respir adânc și repede-repede. Nu de alta da să nu-mi treacă ea, frica de singurătate. Și nu mai spun că, de multe ori mă însoțește și pe unde îmi port pașii. Așa, ca să  nu uit că există. Acum două zile Peter Pan n-a mai rezistat fricii. Era prea singur printre cei dragi și s-a gândit să plece puțin către alt cer. Poate mai bun și poate cu mai mulți Prieteni. Unii dintre voi vă veți întreba cine este Peter Pan. Era doar un actor. Și dacă nu știți că a existat nu e mare gaură-n cer. Probabil nici el nu știa de noi că-l iubim. Altfel ne-ar mai fi încântat multă vreme.  Tot e bună frica asta de singurătate la ceva. Cine o înțelege și o stăpânește poate alege singur când e vremea de privit pământul de sus, de sus de tot, unde este doar vântul stăpân și unde cele lumești nu mai au nici o putere asupra noastră. Cine spune că te iubește pentru ca apoi să te lase singur nu te minte. Doar îți sădește în suflet și bunătatea lui de frică. Așa, ca să le duci pe amândouă ca pe o taină mare și de nepătruns legate de piciorul drept și de cel stâng, ca două ghiulele mari și grele. Ale singurătății din noi. Cea mai mare frică și cea mai grea patimă de pătimit care există printre muritori!

PS... dacă n-ați înțeles nimic nu vă faceți griji. Și mâine este o zi și ceva de scris la finalul ei.