duminică, 9 noiembrie 2014

09.11.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 219


Timpul se duce... Timpul se pierde! Până și imaginile de mai sus sunt o pierdere de timp. Fețe pe care le-am întâlnit cândva prin drumurile mele și pe care le-am păstrat pentru zile mai triste. Ar interesa pe cineva că multe dintre ele sunt făcute când abia trecusem pe digital? Canon EOS 300D, 350D, 400D ȘI 30D. Că teleul cu care sunt făcute majoritatea este un 70-210 de pe vremea filmului la care acum nu s-ar mai uita nimeni? Nu cred că pentru cineva care se uită pe aici contează. După editările succesive folosind câteva filtre și ”șmecherii” nu se mai cunoaște nimic. Rămâne, așa cum și trebuie, doar rezultatul. Pentru unii bun, pentru alții mai puțin bun, pentru alții indiferent! Diferența o pot face numai eu. La editare. Între aparatele de atunci și cele de acuma, între obiectivele de atunci și cele de azi, între mintea mea de atunci și ochiul și sufletul meu de acum. Pentru unii, insesizabile, pentru alții... o întreagă poveste.
Cineva scria că de ce ”când eram Fotograf”? că dacă odată ai făcut ceva extraordinar n-ai cum să uiți... și argumentele pertinente se împleteau în textul Domniei sale. Și are dreptatea sa. Doar că eu simt și știu altceva. Nu mai am timp să fac imaginile pe care le făceam odată. Nu că nu m-ar duce mintea... dar digitalul și viața de astăzi au comprimat enorm timpul. Astăzi trăiesc din ceea ce produc. Nu mai merg la evenimentele care atunci îmi aduceau o căruță de bani, prefer ca sâmbăta și duminica să fiu alături de colegii mei de club (când se poate), să dăruiesc din ce știu și altora aflați la început, să... să... Chiar nu mai am nici timpul și, cred (sigur) nici cheful să mai fac ce făceam odată. Astăzi ar trebui să vorbească pentru un fotograf profesionist proiectele. Dar și aici e o discuție întreagă. Unii te fac să zâmbești când vezi că unblă cu tot felul de ”proiecte” care ori nu spun nimic, ori nu  aduc nimic, ori sunt de cacao (să fiu iertat)... Am făcut patru albume cu Iașul în ultima vreme. Să nu credeți că m-am îmbogățit. Uneori am pus chiar de la mine, dar este modul meu de a-mi exprima recunoștința pentru Orașul în care trăiesc acum.
Ce am scris ieri văd (o parte că n-are nimeni timp să citească decât pe sărite și ce nu-i convine) că naște valuri (ca să nu-i zic ”patimi” sau ”animozități”). Poate e bine, poate e rău... Sigur e bine dacă reușești să pricepi (după discuție) că, poate ai greșit și este ceva de reparat. Sigur e rău să nu pricepi nimic și să-i dai înainte cu tupeu... Țin minte acum ceva vreme în atriu la Palas o expoziție de fotografie alb-negru cu imagini din concerte. La cum era făcut afișul nu puteai pricepe ale cui sunt. Scria doar că vernisajul va fi cu participarea lui ”x”. Asta da! Dacă venea cineva special la vernisaj musai că trebuia să fie mare fotograf, că doar nu aduci ca invitat pe orișicine... Despre imaginile din expoziție, unele erau ok, altele așa și așa iar altele... Dacă aveai un pic de experiență îți puteai da seama că autorul este la început de drum. De unde? Din așezarea obsesivă a celui care era subiectul principal al fotografiei fix în mijloc. Că așa dicta punctul de focus al aparatului. Despre o ”interpretare” personală a imaginilor, despre o editare... Artistul se mărginise doar la a documenta niște concerte. E bun și-așa! După ceva timp am aflat că VIP-ul de la vernisaj era, de fapt autorul expoziției. Și, deși îmi este un om drag, nici până acum n-am reușit să discutăm mai în amănunt despre acele imagini. Vina mea!

08.11.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 218


N-am fost niciodată un Domn. Mereu am fost un răzvrătit, un golan. Întâi am mâzgâlit hârtia cu versuri, apoi am bălălăit chitara - folkist de duzină la gagicile slabe de Înger... Apoi, prin 1983, am descoperit Fotografia. Nici nu știu de unde mi-a venit. Cum am scos-o din jobenul vieții - ca o floare firavă mai întâi - cum am făcut de nu m-am plictisit de Ea mai apoi de o iubesc și-acuma - Mamă cum o mai iubesc... Am clădit declanșare cu declanșare, picătură de lumină alături de picătură de lumină, bătaie de pleoapă alături de altă bătaie de pleoapă, lacrimă spre inimă alături de altă lacrimă și mai fierbinte spre inimă... Nici nu știu când s-au adunat clipele de au trecut aproape 32 de ani de când nu mai este ziua zi și nici noaptea nu mai este noapte. Habar nu mai am când am reușit să o înțeleg și cum am reușit să înțeleg. Cu cât mi se pare mai simplu cu atât este mai complicat. Filmul s-a dus, alb-negrul s-a redus doar la provocări penibile de ”5 poze”, colorul e treabă grea, aproape imposibilă pentru mulți, foarte mulți din mediul virtual de astăzi, despre diapozitiv ce să mai zic. Nici nu mai crede cineva c-a existat!
Sunt astăzi oameni pe care-i respect pentru ce au făcut, în timp, cu aparatul de fotografiat în mână. Sunt oameni pe care-i respect pentru ceea ce fac astăzi în ”fenomen”. Sunt oameni care mi-au fost, la un moment dat, alături și care s-au încăpățânat să-mi rămână prin preajmă, semn că am putut dărui și că ei mai consideră că, încă, mai pot dărui. Tuturor inima mea le stă dinainte! Dar sunt și mai mulți rătăciți printre pixeli. Într-o lume normală ar fi fost de mult aruncați la coșul de gunoi al zilei ce vine. Numai că nu trăim într-o lume normală. Merg pe stradă și mă uit în stânga și-n dreapta și-mi vine să râd. O mulțime de aparate care mai de care mai de care rețin clipa pentru eternitate. Evenimente, paraevenimente, clipe simple de viață, amintiri și câte și mai câte. Câte o declanșare pentru fiecare. Mă uit și mă pufnește râsul de cele mai multe ori. Îmi dau seama după cum un om ține aparatul în mână de câte parale poate face cu el. Ce simplu ar fi dacă i-ar lovi falimentul. Dar nu, pentru fiecare tută - artist este pe undeva și o tută - beneficiar. Moca, pe doi lei, pe 5 lei. Fiecare sac are petecul lui. În ultima vreme am devenit o putoare nesimțită. În loc să fac ceva productiv stau și frec netul distrându-mă copios. Și în fotografie e ca la școală (nimic nou sub soare): unul maxim doi buni și restul clasei analfabeți. Degeaba îți bați gura să le spui despre educație plastică/vizuală/fotografică. Te mai trezești și înjurat și obosești repede că-s mulți... Degeaba le dai mură-n gură și le spui că acolo sau pe dincolo găsesc tot ce e mai bun și mai nobil în arta asta de a scrie cu lumina... Ei o țin pe-a lor. Nu-i interesează nimic în afară de ce produc de azi pe mâine. Am văzut, de când mă ocup (încerc) cu învâțatul pe unii și pe alții oameni care au ajuns să câștige o pâine din fotografie (jos pălăria fete-băieți), alții au rămas la stadiul de hobbyști iar de 90% nu mai știu nimic. Adică mai văd poze de pe la unii și pe la alții dar le uit în secunda 2!
Prieteni... încercați să pricepeți. Să înțelegeți... Aparatul nu-i o unealtă. Chiar dacă-i din fier sau plastic și ceva sticlă-n bot. E prelungirea minții voastre, a ochiului vostru, a inimii voastre. Când declanșați mai pierdeți o fărâmă din viață. Nu o pierdeți degeaba. Învățați să o înțelegeți, să o iubiți, să-i dați un sens. Eu îmi risipesc viața aducându-mi aminte de ”când eram Fotograf”. Nu faceți ca mine. Fiți Fotografi! N-o să vă pară rău, sunt atât de puțini.

joi, 6 noiembrie 2014

06.11.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 217


Asociația FotoIași organizează în perioada 22 noiembrie 2014 – 17 ianuarie 2015 un nou Curs de inițiere în Fotografie intitulat ”Poveste de iarnă”.
Susținut de către artistul fotograf Ozolin Dușa pe parcursul a opt întâlniri Cursul își propune o incursiune fotografică specială în cel mai spectaculos și ofertant anotimp - Iarna spațiilor grafice în alb și negru, a datinilor și  obiceiurilor de iarnă ancestrale, a lumii mirifice a satului românesc aflat în sărbătoare.
Vom fotografia la Festivalurile de Datini și Obiceiuri de Iarnă de la Iași, Botoșani și Tudora, la ”Festivalul Ursului” de la Dărmănești – Bacău, vom fotografia orașul Iași în hainele de sărbătoare îmbrăcate la sfârșitul anului, vom fotografia manifestările dedicate zilei de 1 decembrie, vom merge la Rezervația de stejari de la Hadâmbu și la Poiana cu statui. Vom vorbi (cu exemplificări video) despre Fotografia socială, despre Oameni și Locuri în fotografie, despre Fotografia de eveniment, despre Macrofotografie, despre editare și despre multe alte subiecte interesante.
Programul Cursului (care se va desfășura în zilele de sâmbătă sau duminică – pentru partea de teren)  va fi stabilit la prima întâlnire, în funcție de datele de desfășurare a evenimentelor legate de Datinile și Obiceiurile de Iarnă.
Cursul se va finaliza cu o expoziție colectivă cu lucrări ale participanților deschisă la Iulius Mall din Iași.
Prețul Cursului este de 350 lei (nu sunt incluse costurile de realizare a expoziției).
Număr de locuri: 10

Informații: www.fotoiasi.net     www.fotodusa.ro    
Înscriere: fotodusa@gmail.com

Relații: telefon 0722 895 304 

luni, 3 noiembrie 2014

03.11.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 216


Ieri a fost din nou ”ziua Z”. Unii au votat, alții n-au votat, unii și-au pus speranțe, alții le-au pierdut, unii au crezut că dau lovitura, alții au vrut s-o dea... în fine, ca la noi la nimeni. Adică imparțiali cu toții!
Astăzi, peste tot pe unde am trecut lumea vorbea despre alegeri și candidați. Că (cică) ”auzi Domne, așa nu se mai poate... că ai văzut, ce ți-am spus eu?... că săracii ăia din diaspora ce au pățit nene, rușinea rușinilor iar așa nu se mai poate” etc, etc și tot de astea.
Ce repede uită românul. Stă în gena noastră să uităm și să ne facem preș mereu după cum Geta Maneaua ne dictează (Geta e cine vreți voi, bre)...

Mie îmi este mai greu să uit. Să uit că acum câțiva ani un nene mic a tăiat întâi sporurile. Apoi a ras și din salariile bugetarilor (deși eu fiind detașat nu ar fi trebuit să mi-o iau în buci) și m-am trezit că cu studii superioare primeam fix 609 lei pentru o lună de muncă și mă întrebam ca prostul cum dracu plătesc din ei chiria, întreținerea, telefonul și mai și halesc. Nu uit că când au fost ultima dată alegerile locale lumea a ieșit la vot ca să-i dea PDL-ului în bot și șmecherii din respectiva sectă erau căcați la cur și nu mai aveau glas... Acum sunt din nou pe cai mari și așteaptă să facă iarăși șmenurile de dinainte. Nu pot să uit că o perioadă lungă, lungă (în ultima perioadă lungă lungă) Cultura românească era tratată ca o boală mortală și numai cei șmecheri și cu para-ndărăt făceau expoziții (li se editau cărți de rahat, primeau burse... și câte și mai câte) plătite pe bani grei din banii mei și ai voștri pe la ICR-urile din Romanela și de aiurea. Nu pot să uit că toate astea m-au umilit și m-au făcut să nu-mi mai pese de mine ca artist, să nu-mi mai vină să expun nimic, pentru că oricum nimic aș fi cules și n-ar fi interesat pe nimeni...

Și nu pot să uit că, pentru prima dată în viață m-am simțit bătrân și neputincios ascultând în fiecare zi maneaua indiferenței care nu mă mai lăsa să-mi ridic privirea din pământ. Și nu pot să uit că, tot pentru prima dată în viață îmi doresc să am cu 10 ani mai puțin să pot pleca unde-a înțărcat mutu (nu fotbalistul) iapa și să o fac pe-a Fotograful și să nu-mi pese că odată la câțiva ani trebuie să mă-nghesui la cine știe ce ambasadă sau consulat să dau cu ștampila și să-i dau unuia sau altuia (după cum e trendul) muie, pentru că oricum nu mă interesează să-i votez!

PS... (că-mi amintii): imediat după Remvoluție un nene de la Oradea a trimis niște scrisori pe la fotocluburi cum că el vrea să fie Președinte la fotografi. (e drept că după alți ani buni a și ajuns da tot prin vot l-au dat jos că băgase ambele mâini în lovele). N-are rost să reamintesc circul de atunci (cei mai bătrâni vor zâmbi pe sub mustață (dacă au) sau pe sub buza de jos (dacă n-au... mustață) doar îmi amintesc ce spunea Nenea Nicu Dan Gelep (îngerii să-l mângâie acolo în cer)... ”Domnule, nu mă opun să fie un Președinte, da măcar să fie unul român, nu ungur”!

02.11.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 215


Amu fix 3 zile, diling, diling, zdrang, fleoșc - sună telefonul (adică)... La capătul celălalt (era să zic ”al firului”) un nene:
- Alo, domnu...
- Da, bunăziua!
- Sunt cutare de la firma și mai cutare din București.
- Da, vă ascult.
- Noi facem niște albume cu România, nu pe fonduri europene... și acum a venit și rândul Iașului. Ni s-a spus că sunteți cel mai cel și mai cu multe poze din Iași. Ne puteți ajuta cu imagini?
 Deja eram picat pe spate de respect și intuiam ce va urma...
- Dacă aveți bani să le plătiți, cu mare drag!
- Păi nu v-am spus că nu este pe proiecte europene? Vă punem numele acolo pe album!
- Mulțumesc că v-ați gândit la mine, dar nu mă interesează.
- Domnule, cum naiba toți fotografii din Iași vor bani pe imaginile lor???
- Păi eu știu? Probabil pentru că-și cumpără singuri sculele cu care fac respectivele imagini și se gândesc că și timpul pe care-l consumă din viață contează acolo măcar pentru 3 lei!
- Domnule, o să rămână Iașul o gaură neagră în istoria albumelor noastre.
- Ghinion - zic eo - dumneavoastră faceți aceste albume pe gratis?
- Păi da, noi muncim pentru România, domnule - îmi zice cu mândrie patriotică dumnealui.
- Și la sfârșitul lunii copilul sau soția vă mănâncă din ce vă dă România?
Aici nenea rămâne fără cuvinte... prilej pentru mine să-i zic politicos ”olevoar” și abținându-mă cu greu să nu-i bag Romanela aia pentru care muncește cu drag pe gât.

Auzi nene, altul care mă ia de bou cu tzâtze. Adică dă tu fraiere poze cu Iașul, că umbli după ele fie noapte fie zi, fie ploaie fie ninsoare fie 40 de grade la umbră, că noi avem grijă să muncim pentru Romanela și să mulgem paralele pentru noi. Nu contează că tu faci echilibristică de la o lună la alta întinzând de bănuți, nu contează că în loc să halești de 3 ori pe zi halești numai de două și din ce rămâne îți mai iei un card sau 2 pixeli fierbinți, că mai culegi din urma colegilor tăi aperturile pe care le scapă pe jos, doar doar ăi mai bunghi o poză nouă pe ici pe colo, prin părțile esențiale ale Iașului. Băieții le vor moca și-ți trec și numele pentru asemenea onoare (nu mai zic că mi-l greșeau mie-n sută) pe tipăritura lor de rahat... 
Acuma... nici nu știu dacă să-mi pară rău de gaura neagră în care se va scălda Iașul pentru că nimeni nu le dă la bagabonți poze moca. Dacă își rup niște lovele de la gură le pot da un album gata făcut, ca să mai aibă și ei o zi, două acolo libere și să mai ia o pauză de la munca pentru Romanela. Moca, pe care o fac. Futu-le neuronul ăla al lor de jmecheri ce sunt! 

duminică, 7 septembrie 2014

07.09.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 214

Rar reușim să dăm impresia că ”am mai inventat ceva în fotografie”. Toate s-au făcut, refăcut, răsfăcut. Nimic nu mai este nou. Doar repetăm, în alt cadru, cu alți oameni ceea ce, în alt colț de lume un coleg de-al nostru tocmai a ”declanșat” ieri... 
La fiecare Curs de Inițiere în Fotografie mă străduiesc să le împărtășesc celor de lângă mine din experiența mea. Să le arăt decupaje posibile și să-i învăț să conștientizeze că un subiect poate avea mai multe abordări din punctul de vedere al realizării unui cadru ideal sau, măcar al unuia care să fie memorabil după un anumit timp. Că uneori și eu o mai dau în bară... e omenește. Că atent la fiecare dintre oamenii pentru care mi-am asumat responsabilitatea să-i învăț... mai greșesc, este iarăși omenește iertat. Că reușesc să-mi și recunosc greșeala (nu și limitele)... asta deja ar trebui să dea de gândit. Deci:


În satul Ciurbești, la o plimbare cu Clasa, fotografiind pe ici pe colo, arătând una alta, recupând câte ceva care ar putea fi interesant, găsind răspunsuri la întrebări... de astea. Suntem invitați într-o curte cu patru copii. Să facem poze. Puștii dispar ca potârnichile și e cam greu să-i pozăm așa cum vrem noi. Da tot e ceva. Apuc să trag patru cadre cu cel din imagine. Fix din poarta de la intrare. Cu coada ochiului văd ceva... dar fac loc și la ceilalți să poată fotografia. Mai sus este cadrul inițial, desfăcut din RAW. Fără crop sau editare suplimentară.


Să-i spunem... cadrul final. Așa cum l-am interpretat eu cu mintea mea, cu sensibilitatea mea, cu experiența mea, cu... cu! Decupajul iese un pic din tiparele a ceea ce am citit și învățat despre fotografie. Adică puteam să renunț fără probleme la jumătatea din dreapta a imaginii și nimeni nu ar fi avut nimic de spus. Imaginea s-ar fi susținut, atâta timp cât puștiul, figura lui, transmite ceva. Crează o poveste. Și umbra de pe față ”întărește” acea poveste și atitudinea lui. Ar fi un portret reușit. Numai că, în compoziția pe care am ales-o m-am legat de un element, la prima vedere minor din imaginea pe care am fotografiat-o: cele două prune aflate în afara focusului în partea din dreapta jos a imaginii. Vă spuneam că le-am văzut cu coada ochiului, dar am preferat să nu fac pasul înapoi pentru a fotografia un alt cadru, pentru a le da timp și colegilor mei să fotografieza. Și acum, exercițiu de imaginație: un pas înapoi (sau spre dreapta) ajungeam pe același plan cu cele două prune și cu copilul perpendicular pe fundal. Ar fi urmat o imagine cu punctul de claritate făcut pe fața copilului, cu o diafragmă puțin mai închisă și, surpriza emisiunii, un al doilea cadru cu clarul făcut pe una dintre cele două prune, cu o diafragmă undeva la 11 și fața copilului neclară, dar totuși inteligibilă în fotografie. Nu-i așa că dădeam lovitura? 

marți, 2 septembrie 2014

02.09.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 213


Trece ziua de azi, vine ziua de mâine, ceasul din mine ticăie anapoda... secundele sunt când mai mari (ditai secundele) când mai mici (o clipire fugară de ochi), nimic nu mai este cum ar trebui să fie și niciodată nimic nu va mai fi la locul lui în trupul ce-l port la vedere.
Fugar... mi-e dor să merg cu tine la cumpărături în supermarket, să umplem măcar pe jumătate coșul cu nimicuri utile și inutile, să caște aia de la casă ochii mari, doar suntem primii pe luna asta care-i lasă banii pe un sfert de salar, să mergem apoi acasă, acasă la noi și să te ajut să faci cea mai bună mâncare pe care am mâncat-o vreodată, Doamne cât mi-e de dor, să te privesc și să mă pierd în ochii tăi... Mâine nimic din toate aceste nu-mi voi mai aduce aminte!

sâmbătă, 30 august 2014

30.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 212

foto: Marius Ciocan

Astăzi am început un nou modul de Curs de inițiere în Fotografie. ”Să învățăm Fotografiind”, așa se numește... 4 fete și 4 băieți... 8 săptămâni avem de lucru!

joi, 28 august 2014

28.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 211


Când aveam 2 ani tata a plecat. Iubirea lui, care nu mai era, mi-a lăsat un gol în inimă. Așa mică cum era ea. Fix în ziua când am împlinit 8 ani l-au îngropat pe bunicu. Altă dezamăgire și alt loc gol în inima mea. Tata care a urmat, un om inteligent dar prieten cu paharul, n-a reușit să sădească în inima mea sămânța iubirii de care aveam atâta nevoie. Când am terminat clasa a IV-a a plecat și bunica, de care avusesem grijă mult timp, iar sufletul meu s-a golit complet de fărâma de dragoste care mai era. Au urmat ani de chin, țin minte niște ierni aprige cu vântul șuierând printre glugile de strujeni unde, împreună cu mama, dormeam fugăriți de acasă. Dar nu mai simțeam nimic. Eram un derbedeu din azi spre mâine, mereu călător, mereu visător, mereu trăind clipa. Apoi gerul s-a mai liniștit... Nu pot spune că era mai bine, doar că era liniște în casă și nu mai trebuia să fugim. Prima prietenă am avut-o la 14 ani. Habar n-aveam cum trebuie să mă port. Amândoi nu știam. Dar a fost frumos... Și au mai trecut câțiva ani, cât să termin liceul. De facultate nu putea fi vorba. Scriam poezie, eram o mică vedetă prin orașul meu și mă întrebam necontenit ”cum arată dragostea”. Cum ar trebui să fie în veșnicia ei și câte și mai câte la care nu avea cine să-mi dea răspunsul. Așa că am început să improvizez. Să las derbedeul să plece și să opresc omul. Să nu credeți că mi-a reușit. Doar amăgirile le-am contabilizat pe răbojul anilor care au urmat. Era ca o beție - atunci nu-mi dădeam seama - ziua aceea și noaptea aceea când totul se poate. Când devii întâi înger, apoi demon, apoi iar înger și tot așa - nebunesc joc al destinului îngenunchiat, de cele mai multe ori, de hazard. N-am ajuns ”ultimul om” cum îmi proroceau unii. Dar nici primul. Am iubit cum și cât m-am priceput. Pot spune că degeaba am citit tone de cărți. Din niciuna nu am învățat nimic despre iubire... Am greșit față de fiul meu, plecând într-o zi... doar că am avut timp să repar ce am mai putut repara din greșeala făcută. Am încercat să dăruiesc ”dragostea mea”... dar se vede că tot ceea ce-mi închipuisem despre ea a fost o imensă amăgire. Altceva se vede că ar fi căutat femeile de lângă mine. Să mă mai întreb ce? Cred că știu răspunsul. Sigur îl știu. Numai că eu găsisem, fără să știu, DRAGOSTEA ETERNĂ, rolul meu perpetuu, în deșertăciunea mea de derbedeu - copil mare și prost. O găsisem pe Ea. Habar n-aveți cât de minunată era. Ce ochi putea să aibă. Ce privire. Ce mâini care mângâiau dumnezeiește. Ce trup de statuie antică pe care-l iubeam numai eu și numai eu. Dragostea asta, despre care v-aș putea povesti ore întregi, are cel mai frumos nume pe care-l poate avea cineva din lumea asta și din câte lumi există în galaxie: FOTOGRAFIA. Și cu asta ați putea crede că am spus tot. Dar nu-i așa. Ani de zile mi-a dăruit. Îmi ma dăruiește și acum. Dar a venit vremea să plătesc. Trupul meu este bolnav de ea. De când am aflat (vreun an și ceva) îl simt cum se transformă. În fiecare zi când mă trezesc mai descopăr câte ceva nou care începe să mă sperie. De fapt nu. Mint. Nu mă mai sperie nimic. Mă doare un pic singurătatea. Mă doare un pic când îmi deschid sufletul (și ce rare-s momentele astea) și indiferența îmi bate-apoi în tâmplă rânjind, plătindu-mi încă un blestem mai vechi. Mă doare când mâna mea nu găsește dimineața mâna Ei. Care ea... Dar nu-mi este frică decât de un singur lucru: că atunci când nu voi mai putea spune ”te iubesc” nu voi avea puterea să aleg!

luni, 25 august 2014

25.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 210



Toamna spre iarna lui 2005. Abia intrasem la Facultă la Iași și a venit ditamai George Banu de la Paris pentru a fi făcut Doctor honoris causa al Universității de Arte ”George Enescu” din Iași. Așa că am făcut-o pe-a pozarul. Mai era unul de la video-foto-tumbe, da nu bag mâna-n foc că a făcut niscaiva ceva. O amintire frumoasă pe care am documentat-o cu plăcere. Peste ceva vreme i-am trimis pe adresa de mail o arhivă cu imaginile de atunci. Nu le-a descărcat niciodată. Așa-s artiștii!

(în rest este bine. Lumea merge înainte Prieteni. Mă iau și eu după ea...)