luni, 3 iulie 2017

Hi hi hi!...

Păi da, nu mai puneți nude pe FB că le șterge oaminii cu mintea odihnită!

vineri, 10 februarie 2017

Despre cei care ar trebui să conteze!











Imaginile de mai sus sunt dintr-un spectacol de la Opera Națională Română din Iași. „Sunetul muzicii” pe numele său. Nu că ar conta...
Azi o domnișoară s-a apucat să eticheteze pe FB cunoștințele - fotografi și fotografe - și imediat au sărit să o ajute și alte cunoștințe. O inițiativă lăudabilă. Era să spun „și binevenită” da în fotografia românească actuală nimic nu mai este binevenit. Nici măcar BF-urile și alte „promoții” când vecinii de pe scară și verii îndepărtați își cumpără scule și ajung, și ei, fotografi pasionați! Dar nici asta nu contează. 
Ce este trist pentru mine este faptul că iar și iar cei pe care-i cunosc îmi dovedesc suficiența de care dau dovadă în ceea ce privește pasiunea care i-a făcut să cheltuiască banii familiei (unii) sau banii de țigări, cafea și suc (alții). Degeaba le spui mereu și mereu că fotograful analfabet dispare încetul cu încetul din peisaj până rămâne doar amintirea din el. Unii mizează pe noroc, alții pe laikurile de pe FB, alții nici măcar nu mizează pe ceva. De la „nu mă uit ce fac alții pentru că nu vreau să-mi stric stilul” până la tot felul de tânguieli puerile distanța este aceeași. Egală mereu cu neputința. Nu că ar conta...
Prietenii mei din Iași care veți citi pe aici: ați uitat să strecurați printre „cunoștințe” pe cel mai mare Fotograf ieșean și unul dintre cei mai importanți fotografi români contemporani: Dan Mititelu. N-am văzut pe nimeni să dea din taste numele lui Dan Dinescu, Dinu Lazăr, Florin Andreescu, Florin Constantinescu, Dorel Găină, Eugen Moritz, Cosmin Bumbuț, Silviu Gheție... ca să-i numesc doar pe câțiva dintre cei la care ar trebui să vă uitați măcar o dată pe săptămână să vedeți ce și cum fac, trăiesc și respiră. Cimitirele patriei sunt pline de neștiutori, dar măcar voi și tinerețea voastră aveți dreptul să puteți scrie cu lumină ceea ce generația mea a lăsat pentru voi: DRAGOSTEA PENTRU FOTOGRAFIE. 

duminică, 24 ianuarie 2016

De cine v-a fost frică azi dom profesor?


Frig, clomp-clomp, clomp-clomp spre piață. Mai sunt vreo 300 de metri și deja-i reperez. Pe unii dintre ei îi cunosc, pe alții doar îi ghicesc iar alții îmi sar în ochi... mulți mai sunteți bre... trec de cordonul de jandarmi și mă ia în primire nenea cu cojoc și cu fes. Aceeași placă de anul trecut, de acu doi ani și din toți anii. (nene, am treabă, ăsta-s eo - clanc legitimația - am treabă de nu-mi văd ochii) Draci, ei o știu pe a lor una și bună... că da, da că ce vor spune colegii că vor vrea și ei să umble... și-mi arată țarcul. În el o gagică bună și-un hăndrălău inexpresiv dau atacul la geantă. Cum văd 1 obiectiv vor să se uite prin el (nene, asta a fost acu 15 ani, acu sunt alte filme, nu le-ați văzut?)... în fine, mă caută pe la oo și se conving că-s pașnic. Vreau s-o tai spre stânga, mitocanu după mine... vreau s-o tai spre dreapta mitocanu (altul) după curu meu. În țarc nu-i de stat că mă sufoc... Bunghesc o platformă de la TVR și o tai nemțește spre ea. După o oră vine posesorul și mă urc victorios... piața-i a mea, am vizibilitate tocmai când urcă pe scenă Grigore... ei care grigore... Leșe. Doar că n-apucă să cânte decât 3 melodii și-l dau jos de pe scenă!
Intră în dispozitiv garda. Lumea se mai înviorează... vine dom contabil... lumea se mai înviorează... apare domn profesor... lumea se înviorează de-a binelea... aplauze leșinate și un grup de țiitori de pancarte strigă că basarabia e romanela și vor să se unească cu noi (aiurea, vor boletin ca s-o șteargă a 2-a zi în vest)... începe slujba unită... șmenuiește doamne poporul tău și doamne-ajută (în valută și de-o mie și de-o sută)... vorbește domn profesor după hârtie fix 14 minute... circu-i gata, mai ales că nu se prea aude. în spatele meu o doamnă ceva între șomaj și pensie se apucă de chirăit. ca la un semn mulțimea prinde să huiduie. parcă i-a băgat cineva în priză... apar negociatorii în albastru și filmangiii de serviciu ca să-și facă arhivă... după domn profesor urmează dom contabil. e huiduit pe bune, vina lui că e cu 1 m mai mic decât domn profesor și nimeni nu a avut grijă să-i coboare microfoanele...amândoi au zis despre otostradă și alte belele moldovenești, da nici 1 nu a zis că va face și va drege... doar au arătat pisica și atât. Mamaia din spatele meu chirăie ca la comandă (dă-ți măi căciula jos, respectă unirea... da domn profesor n-o aude)... în fine, de astea, chestii socoteli. se depun coroane, se dă cu defilare de oameni... că motorina-i scumpă și fumatul va fi în cur ând interzis în spațiile publice, undeva, departe de mine și obturată de una-alta se încropește o horă timidă și gașca o taie spre alte zări albastre.
Sar de pe postament... băieții vigilenți au tăiat-o după interes și mai clănțăn la obturatoare 2 minute. Alt nene se apucă să cânte a veselie pe scenă... după 5 minute din hotel ies doi neni, unul tăbârcind o cutie de orgă și altul un trombon într-o husă kaki. nu i-am văzut pe scenă da i-am zărit pe după 1 geam și 1 gaură din podul hotelului... cică au fost azi 10.000 de oameni (pe 7000 de plăcinte)... cred că vreo 8000 au căscat gura la comedie, alții 2000 au avut treabă... mare... domn profesor, de cine v-au păzit băieții buni, că ăia care v-au votat încă nu s-au dezmeticit bine, iar ăia care nu îi doare-n cot de ce și cum??? 

luni, 2 noiembrie 2015

țara mea de Ticăloși


Trăiesc într-o țară ticăloșită. Ticăloșită de cei care i-au fost capii di tutti capi - comunistul Iliescu cel care-a chemat minierii să ne rupă picioarele și a dat startul la jaf și la vinderea țării la fier vechi (țin minte că la Botoșani la Jatex s-au vândut la fier vechii cele mai performante războaie de țesut italiene aduse în preajma Remvoluției... nici măcar despachetate din chingile ambalajelor), de către habarnistul Constantinescu (cine dracu l-o fi făcut președinte), de către cioclul de romanica Băsescu și tot neamul lui de șmenari și, acum, de către profesorașul pe care l-ați votat când v-ați luat țara-napoi și care nu e-n stare să lege 2 fraze una de alta și le citește de pe hărtie sau de pe sticlă fie ca se adresează tăranilor de la ziua recoltei sau boborului înlăcrimat că le moare rudele de ghinion... Așa o fi scriind la destinul nostru ca o mână de parveniți vremelnici să ne jefuiască de toate și noi să-i răbdăm și să-i și pupăm în curul lor puturos, că așa-i piesa: îți convine - pupă, nu-ți convine - vira la șters babele europei la cur!

Trăiesc într-o țară ticăloșită unde doctorilor le-a trebuit o jumătate de an ca să afle că viața m-a procopsit cu o boală fără scăpare și încă (după 2 ani), după ce am reușit să mă împac cu ideea nu reușesc să trăiesc azi ca și cum mâine ar fi ultima zi și mă încăpățânez ca boul să dăruiesc din ce știu la alții, că așa mi se pare normal și firesc și bine și frumos: să dau mai departe ce și mie mi s-a dat (din cer sau de sub pământ, cine mai poate ști)... dar asta e altă treabă și, oricum, nu interesează pe nimeni.

Trăiesc într-o țară ticăloșită unde azi a trebuit să sun la ambulanță 2 ore pentru a prelua pe cineva căruia i s-a făcut rău și mereu m-am izbit de stereotipia ”nu avem mașini”, nu avem mașini, nu avem, nu... Dragii mei de la dispeceratul ambulanțelor din Iași, vă doresc doar să vă pice de pe picioare persoana dragă și să aveți nevoie de o salvare iar colegul vostru ticăloșit odată cu țara să vă răspundă stereotip ”nu avem ambulanțe”  (întrebare-ntrebătoare... dacă ar fi fost un număr de pe lista ”roșie” pe care pun pariu pe boala mea că o aveți în dispecerat, aia cu toți ticăloșii cocoțați în fotolii, tot n-ați fi avut? nu cred).

Trăiesc într-o țară ticăloșită unde astăzi spre seară, după 2 ore și un sfert de sunat după o ambulanță nu am renunțat, așa cum și-au dorit cei de la dispecerat și mi-au trimis un smurd să preia persoana cu probleme. Și deși ar fi trebuit dusă la un spital de specialitate au dus-o la upu la spiridon unde după o altă oră și un sfert de nebăgare în seamă (că ”avem persoane înainte venite de la 14,30 - erau 2 bătrânici și un bătrânel veniți înaintea noastră care probabil că și mâine dimineață vor fi tot acolo dacă nu vor pleca să doarmă în gară) am renunțat și am plecat acasă. Ceea ce și-au dorit cei care au grijă de sănătatea țării ăsteia ticăloșite s-a întâmplat: pulimea a renunțat la dreptul ei la asistență medicală. Trăiască! Săptămâna viitoare de la mine de la servici o nouă tranșă de lovele se va vărsa la ”sănătate pe la spate”!

Rahat!

luni, 14 septembrie 2015

Un alt nou început?


Lumea în care trăim pare întoarsă cu fundu-n sus. Mereu ai parte de surprize, care de care mai neplăcute. Poate așa o fi trendul, poate așa o fi bine și rosturile mersului lumii așezate mai nou, poate, pur și simplu, am îmbătrânit și nu mai sunt dispus să fac concesii?... Naiba știe. 
Încerc să dăruiesc. Să dau mai departe, atât cât mă pricep, din ceea ce mi-au dăruit, mai demult, alți Oameni mie. Astăzi, pentru a treia oară de când calc pragurile Librăriilor Cărturești a trebuit să ascult fâstâceala unei domnișoare care mă anunțase prin SMS cum că precum la ora 18 este o lansare de carte și colegii ei au uitat să mă anunțe. La 19 trebuia să ne întâlnim și să Vorbim despre Fotografie. Nimic interesant pentru unii, dar al naibii de interesant pentru noi. Că așa e-n tenis... I-am mulțumit domnișoarei și am ieșit pe ușa dinspre Atrium eliberat de o povară. Orice începuturi au și sfârșituri. Voi reuși să găsesc altă variantă, bine. Nu... ne vom vedea la o bere pe rând și vom discuta despre aceeași Fotografie. Poate va fi mai interesant! 

miercuri, 1 iulie 2015

Despre păduchii din frunte...

Ieri FB-ul de la Photo Caffe distribuia la loc de cinste elucurbațiile fotografului Agarici: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=933761573329340&set=o.1414888032152505&type=1&theater

Respectivul era oripilat că a venit la Iași și (aici nu am înțeles prea bine), ori 1) Fotografii ieșeni nu au venit la workshopul lui despre danga langa (a dispărut și anunțul lui de pe același FB de la Photo Caffe, ori 2) Aceiași fotografi ieșeni nu l-au așteptat cu covor roșu și țuică de sfeclă cu sare... dracu știe care din variante a gândit-o omulețul.

  • Cert este că ipochimenul își permite să jignească Fotografii din Iași, elucurbând că: 
    ” Am făcut câteva sute de kilometrii ca să vin la Iași, orașul care ar fi meritat să fie în mijlocul României…N-am mai fost de cinsprezece ani; am găsit un oraș la fel, dar oameni mult mai frumoși, mai simpli, mai supli, mai luminoși, mai liniștiți. Or fi vremurile de vină sau faptul că oamenii și-au găsit rostul?


    Tocmai pentru asta am poposit. La “PHOTO CAFFE”. Evident, cei care sunt “șefii” sunt excepționali! Merită. Ei și chiar cei trei / patru care servesc sunt absoluț minunați. Suflete de oameni. Ei au vrut, ei m-au invitat dintr-o tainică dragoste prin care să-și arate…titlul muncii lor: Photo cafee…Care “pâine cu sare? O ceașcă de cafea.


    Eu am venit, dar ieșenii n-au ajuns. Mi-a fost ușor să străbat 388 (treisuteoptzecișiopt) km, din dragoste de fotografie. Tot din dragoste de fotografie ei n-au venit. Pentru că le-a fost greu? Nuuuuuu. De fapt, sunt două feluri de fotografie: una a mea și alta a lor, fără nicio tangență. E diferența dintre fals și authentic exact cum sunt și flori naturale și flori de plastic. Am văzut doar siajul celor care sunt fotografi… de buzunar! Sunt supărați pe mine. Le lipsește minima bărbăție a unei confruntări de afect, a schibului de idei pro / contra așa cum toți oamenii inteligenți ai Lumii fac. Nu ieșenii!


    Când începeam să intru în Palatul Fotografiei, n-am găsit pe nimeni, nici măcar vreun portar beat sau somnoros pe care să-l întreb câte ceva d-ale pozării. Acum nu mai îmi trebuie, dar atunci , când eram năpădit de taine și/sau nebuloase eram d’asurda; nu puteam vorbi cu nimeni! Deodată m-am crezut fotograf…uriaș. Fără niciun termen de comparație, fără să știu ce e bine sau rău, evident inconștient, eram “cel mai”. Târziu, învățând, citind, făcând, am început să înțeleg cât sunt de fâs. Modestia este respectul uriaș pentru ce face fiecare.


    Acum nu mai am taine. Vreau să fiu de folos cuiva, oricui. Am înțeles că voi nu vreți, că nici nu aveți nevoie de cineva care să vă spună că e bine sau că e rău în ce faceți, în cea ce credeți voi că este fotografie. Fără părtinire sau subiectivism, ci direct și corect așa cum Lumea a fost făcută de Dumnezeu. Pentru asta ar fi trebuit, însă, să fiți bărbați, să vă asumați facerea, să vreți să ÎNVĂȚAȚI! Sunteți GENERAȚIA FACEBOOK, sufocată de un drog: “like”! Asta este singura dumnravostră măsură. În fiecare există sublimul. Numai penibilul se vede.


    Cel mai urât lucru în viață este să nu știi ce e bine sau ce e rău în viață! Sunteți fotografi? Viața este pentru toți, reușita numai pentru unii. Restul? Amăgiri. Like. Înșelătorie concretă! Un pictor ratat face poze; un fotograf ratat face pictură. Fiecare (se) înșeală; nici poză, nici pictură. E cumplit să fii ratat, înainte de a face ceva! Fotografia înseamnă viață; cei mai mulți o "omoară". O fac așa cum... sunt, o fac "după chipul și asemănarea lor". Fotografia este istoria vizibilă, nu picture stâlcită. Bunul plac este unitatea de măsură a fotomanelei, nu a fotografiei. Cei care se cred fotografii fac fotomanele: floricele, apusuri/răsărituri, păsărele și-și expun orgoliile mărunte. Când le-o spune cineva se cred jigniți; vor numai “like” și… bezele. Apoi dau sfaturi… Cărțile îi sperie. Sunt fotografi; o pisică neagră care stă, cu ochii închiși, într-o camera neagră, fără lumină din care tocmai a plecat…”FIAT LUX!”
    Am vrut să vă spun și să vă arăt atâtea. Nu ce am învățat, ci ce m-a învățat Lumea. N-ați vrut. N-ați putut. Credeți că iubibiți fotografia. Eu cred la fel, dar, nu iubim aceiași…femeie. Sufletele mari au voință, cele slabe doar dorință. Orgoliul este masca propriilor noastre defecte. Dă-mi un like, ca să știu cine sunteți!


    Voi sunteți “like”; sunt vremuri în care minciuna apropie oamenii, iar sinceritatea îi desparte. Sinceritatea e scumpă. Nu te aștepta să o găsești la oameni ieftini. Ce bine că n-ați venit! Ce treabă aveți voi cu fotografia? Așa e, dragii mei; e greu, fotografia nu e pentru toată lumea. Mie îmi este foarte bine; sunt din nou singur, cinstit și direct, liber și cu precizia adevărului. Din cărți, din viață.


    Fotografia este exact autorul ei; fotografia este “după chipul și asemănarea sa”, cultura și…gândurile sale! Fotografia fiecăruia este așa cum e autorul: inteligență sau naivitate, cultură sau superficialitate, ochi sau creier, educație sau mârlănie, carte sau bun plac, altruism sau infatuare etc. Nimic nu califică mai mult ca fotografia…


    Iată de ce nu aveți ce arăta. Iată de ce ați stat acasă. Credeți că toți care conduc mașini sunt…șoferi?

Păi nenea - domnu... mata ori ești, ori ești. Că întreg la tichiuță nu prea cred. De ce oare ai venit la Iași dacă n-ai avut mușterii să-i înveți tainele de la Photo??? Dacă cei de la cafenea te-au adus și ți-au promis marea cu sarea, că te plimbă cu tramvaiul de iepocă plin de fotografi, e treaba lor. Să-ți plătească cheltuielile.


Iar dacă domnia lu matale după pozele astea penibile făcute la Ieși te-ai simțit, măcar pentru o fracțiune de fracțiune de clipă ”mare... să avem rezon. Ești penibil ca și ele. Digitalu nu te-a prea atins pe la gene!


Cum penibil este și domnul Ionel care se plânge pe la cunoscuții comuni că l-am blocat pe FB, deși știe bine de ce. Iar imaginile domniei sale despre ”after și before”cu marile școli de editare pe care le face:


sunt la fel de penibile.

Eu chiar nu pricep... cum poate cineva căruia alții îi editează imaginile să facă workshopuri de editare? Păi dacă fotografii din Iași e proști, cum zice prietenul d-lui Agarici... se poate!

joi, 25 iunie 2015

Despre prostia de a fi onest!


Mereu ne trăim clipa. Sau ne facem că o trăim. Sau fugim de ea pierzându-ne în alte clipe mărunte, false, urâte, cu miros greu, de nesuportat...
În Iași s-a deschis un loc(al) destinat fotografilor. Este minunat am zis. Multe locuri cu oameni talentați nu au așa ceva. Mulți fotografi buni și-ar dori să aibă unde să se întâlnească, să discute, să schimbe idei, păreri, adevăruri adevărate despre fotografie. Și am acceptat să fac acolo prima expoziție a locului, de fapt a doua... înlocuind de pe pereții parțial vișinii pozele Maestrului cu nuduri, de fapt niște xeroxuri infecte cu pretenții de fotografii.
Îmi respect colegii. Pe cei care au ceva de spus în fotografie, pe cei care vin cu sufletul deschis pentru a învăța, pe cei pe care îi văd că se străduiesc să evolueze, să descopere, să se perfecționeze, să... fie ei și să dea, mai departe și celor care, la rândul lor, vor să știe ce și cum despre fotografie.
Nu-i suport pe impostori, pe cei care mereu sunt gata să se bată cu pumnul în piept și să te mintă în față... când, de fapt, pe la spate încearcă mereu să ți-o tragă, mergând de-a bușilea în neputința lor de impostori ai fotografiei, mereu încercând să-i ”agațe” pe cei aflați la început, pe cei creduli, cu gogoșile lor umflate ca niște baloane de săpun, lătrate ca niște adevăruri pe care numai ei le dețin și le stăpânesc pe vecie.
Nu mă pot face părtaș la așa ceva... Cei care intră pe aici și știu despre ce vorbesc îmi vor da dreptate. Sau nu. Sau vor spune că a-nebunit oZo și că-i este ciudă și crapă de invidie. Intrați pe pagina de acolo și vedeți ce se întâmplă. Atâția fotografi ratați la un loc n-am văzut de multă vreme. Atâtea ”acțiuni” în care se mimează fotografia...
Și nu pot decât să mă delimitez de așa ceva. Nu pot să fiu părtaș oricât ar trage de mine Meiestrul să-mi arăt mutra prin zonă. Nu pot gira așa ceva. Țoapele fotografice mă irită și-mi fac rău la ficați!  

sâmbătă, 20 iunie 2015

Despre ”potretu”-n aere libere


Ojurdui pe la amiază unul dintre colegii fotografi din dulcele târg, mai în glumă mai în serios, voia să mă-nvețe despre ”portretul în aer liber”. Ce naiba să-i zic? Oare se poate face și portret în borcanul cu muștar sau în cisterna cu lapte, sau în camera cu vid unde aerul e ocupat? Tot ce se trezește fotograf în țara asta aflată în pragul colapsului inventează termeni, denumiri în care el să fie cel mai bun, cel mai tare, cel mai adorat și lăkuit pe feisbucile netului. Ce să-i zic? Că Portretul în aer liber, cum îi zice domnia sa și cum îl workșopește pe la unii și pe la alții nu înseamnă fătuca pusă să facă mumos cu floricele între mâini sau moșulică deltistul cu privirea tâmpă că așa l-a pus maestrul... n-au nici o treabă cu Portretul în lumină naturală - căci despre el este vorba, până la urmă în propoziție și că dacă ar fi să facem una competiția de portrete-aere-libere și-ar lua-o peste cocoașă de și-ar pierde pixelii pe jos și aperturile prin popușoii gălbeniți de secetă? Sunt prea bărtân și prea puturos ca să-mi mai umflu mușchii. Că oricum n-are rost și nu înțelege. Și nici nu e cușer să mai vorbim despre astfel de sefeuri în aere libere, Bre!


Comprendi?

joi, 16 aprilie 2015

Altă scurtă elegie despre ROST. Despre rostul becului popesc!


Mă duc rar la nunți și botezuri. Dacă n-am ”portofoliu” lumea nu mă angajează doar pentru că am aparate bune și le țin în mână frumos. Dar atunci când merg caut să-mi fac cât mai bine treaba și să găsesc câte ”ceva” care să facă dintr-o imagine banală una memorabilă.
Astăzi spre apusul soarelui, pentru prima dată de când fac poze, m-am înființat la Biserica Bărboi. Motivul, după cum vedeți, un botez. Biserica nu este nici prea întunecoasă, nici prea luminoasă, așa... ciudată - la lumină mă refer - cât să-ți prinzi urechile și să scoți blițul din traista cu scule. N-am făcut-o (la bliț mă refer) ci am hotărât să fotografiez în lumina existentă. Am vorbit cu nenea pălimarul să aprindă candelabrele în timpul slujbei, nenea a zis că le aprinde pe rând și numai la indicația părintelui, părintele s-a lăsat așteptat vreo 20 de minute, după care a venit altul mai tânăr (rezerva lui titularul) și au dat drumul la comedie. În timp ce ne lepădam de satana aproape de intrarea în biserică (cred că în partea denumită pridvor) a trebuit să merg de 3 ori la nenea pălimarul, a treia oară aproape răgând la el, ca să ”aprindă naibii odată becurile alea chioare și economice din candelabru”. Prima dată mi-a servit placa cu părintele, de unde se vede că rezerva titularului nu prea avea autoritate asupra lui din moment ce era de la o biserică concurentă în vânzarea de lumânări și trasul cloapetelor de funie. A doua oară mi-a zis ceva despre factura mare la curent care vine lună de lună la biserică, de parcă scorurile destul de pipărate spuse de către dascăl nașului înainte de începerea slujbei nu prevedeau și corentul consumat. A treia oară și-a făcut cruce și mi-a spus că sunt primul (dobitoc) de când este el la biserică care are așa o nemaivăzută pretenție! M-am apropiat la 3 cm de nasul lui și brusc a tăiat-o repejor în altar și a apăsat pe întrerupătorul minune.
Acuma, din cele două imagini puse mai sus cred că este simplu de înțeles de ce l-am rugat pe onorabilul pălimar să facă lumină în șandramaua de care răspunde. Pentru a da un ROST imaginilor mele și a le face memorabile pentru cei care le vor primi. Biserica Bărboi este una spațioasă, în care te poți ”juca” cu obiectivele largi, în care poți găsi unghiuri inedite, în care, cu ajutorul luminii, poți compune o poveste interesantă dintr-un joc al întâmplărilor mereu același - mă refer la slujba în sine. Nu am să stau să vă bat la cap cu clișee, dar tocmai evitarea lor, pe cât posibil, face ca la final să aduci un zâmbet pe fața celor care ți-au acordat șansa de a-ți pune câte o fărâmă de suflet în fiecare imagine pe care le-o dai să o ia acasă. Și asta ține de alt ROST pe care dacă nu-l înțelegi degeaba declanșezi aparatul de fotografiat.
Am avut un gust amar în cerul gurii că a trebuit să fiu primul fotograf care să-i cer omului simplu de la biserică să aprindă lumina pentru ca eu să-mi fac treaba cum am crezut că este mai bine și, la sfârșit i-am arătat și i-am explicat de ce. Poate a înțeles, poate gândul i-a rămas tot la kilowatul consumat în plus astăzi spre seară la biserică. Nu am de unde să știu. Dar mă întreb: prieteni fotografi... chiar e atât de greu să gândim? Sau n-are ROST?

PS... am folosit doar 3 obiective: Canon EF 24 mm/1,4 (70% din timp); Sigma 15 mm/2,8 (diagonal - 25% din timp) Canon EF 50 mm/1,2 (5% din timp)... 

marți, 14 aprilie 2015

Scurtă elegie despre ROST

Sunt o persoană neinteresantă. Lucrez într-o instituție de stat și, sunt sigur, peste 85% dintre colegii mei habar n-au cu ce mă ocup. Mai bine zis, ce fac, cine sunt și ce-mi poate pielea. De multe ori oameni care mă știu și mă văd cu aparatul de fotografiat în mână (deși mai mereu umblu cu el dezlegat) mă întreabă mirați:
- Sunteți fotograf?
- Da, se poate spune și așa...
- N-am știut!
Asta e, ghinion de neșansă (gândesc eu în mintea mea amuzat). Nu m-a mai întrebat nimeni de multă vreme ”de ce fotografiez”. Înainte aș fi dat explicații savante, cu coteli și para-ndărături, cu coclendere și țușplindere numai de mine înțelese, spre căscarea gurii interlocutorului curios. Acuma, de la o vreme, e simplu. Poate prea simplu pentru mine și, de aceea, complicat pentru alții de a înțelege: fotografiez pentru că așa trebuie. Pentru că asta e viața mea. Pentru că, altfel n-aș exista. Chiar, Prieteni, în ziua în care nu am să mai clănțănesc din aparat va însemna că am plecat din lumea asta aiurită și plină de paradoxuri. Fotografiez pentru că mereu văd în fața mea ceva interesant, numai bun de reținut pentru memoria colectivă. Nu, nu mai sunt un Artist. Poate nici n-am fost vreodată, cine să stabilească și să hotărască asta? Breasla e dezbinată. Nici nu mai e o breaslă. Mai nou tot românul, după fotbal și politică, se mai pricepe și la fotografie. O pricepeală din aia îndârjită și agresivă bazată, din păcate, pe nimic, doar pe o cameră bengoasă la care s-au atașat lensuri scumpe și grele. Mai nașpa e că ăia care nu-și permit nici de unele nici de altele s-au transformat în critici... Și de aici comedia e gata! Dar asta e altă poveste.
La o întâlnire acu puțin timp, unul dintre colegii mei și-ar fi dorit să mă vadă fotografiind cu un aparat ieftin, cu obiectiv de plastic... Era curios ce imagini aș fi reușit să fac. Cum m-aș fi descurcat pe teren fără ajutorul fiarelor performante din geantă. Cum să-i explic că o imagine bună nu stă numai în scule de top. Că mai este ceva de pus în salata asta la care mestecăm zi de zi, numită Fotografie? Că mai trebuie și ochi și minte călită cu mii, zeci și sute de mii de imagini văzute, înțelese, uitate și apoi puse alte mii, zeci și sute de mii peste ele și apoi luat de la capăt? Memoria fotografică nu se dobândește la naștere. Arta decupajului nu o poți cumpăra de la librărie închisă între coperțile unei cărți. Măiestria nu o poți fura de la unul mai priceput decât tine... Toate se dobândesc, zi de zi, MUNCIND! Și nici asta nu ar fi destul dacă n-ai avea și SUFLET. Un suflet cald și care să vibreze mereu la tot ce e frumos în jur. Fie că este muzică, fie că este imagine, fie că este înțelegere, fie că este compasiune, fie că este lacrimă vărsată atunci când emoția doare (treaba aia cu Chatarsisul). Doar atunci vei înțelege Prietene și vei putea da și celor din jur din ceea ce știi TU. 
De unde știu astea? Nu le știu, le trăiesc în fiecare zi. Sunt viața mea dulce-amară din care voi ieși într-o zi împlinit.
Restul sunt doar cuvinte fără de rost. Sau cu rostul ascuns printre silabe!