joi, 16 aprilie 2015

Altă scurtă elegie despre ROST. Despre rostul becului popesc!


Mă duc rar la nunți și botezuri. Dacă n-am ”portofoliu” lumea nu mă angajează doar pentru că am aparate bune și le țin în mână frumos. Dar atunci când merg caut să-mi fac cât mai bine treaba și să găsesc câte ”ceva” care să facă dintr-o imagine banală una memorabilă.
Astăzi spre apusul soarelui, pentru prima dată de când fac poze, m-am înființat la Biserica Bărboi. Motivul, după cum vedeți, un botez. Biserica nu este nici prea întunecoasă, nici prea luminoasă, așa... ciudată - la lumină mă refer - cât să-ți prinzi urechile și să scoți blițul din traista cu scule. N-am făcut-o (la bliț mă refer) ci am hotărât să fotografiez în lumina existentă. Am vorbit cu nenea pălimarul să aprindă candelabrele în timpul slujbei, nenea a zis că le aprinde pe rând și numai la indicația părintelui, părintele s-a lăsat așteptat vreo 20 de minute, după care a venit altul mai tânăr (rezerva lui titularul) și au dat drumul la comedie. În timp ce ne lepădam de satana aproape de intrarea în biserică (cred că în partea denumită pridvor) a trebuit să merg de 3 ori la nenea pălimarul, a treia oară aproape răgând la el, ca să ”aprindă naibii odată becurile alea chioare și economice din candelabru”. Prima dată mi-a servit placa cu părintele, de unde se vede că rezerva titularului nu prea avea autoritate asupra lui din moment ce era de la o biserică concurentă în vânzarea de lumânări și trasul cloapetelor de funie. A doua oară mi-a zis ceva despre factura mare la curent care vine lună de lună la biserică, de parcă scorurile destul de pipărate spuse de către dascăl nașului înainte de începerea slujbei nu prevedeau și corentul consumat. A treia oară și-a făcut cruce și mi-a spus că sunt primul (dobitoc) de când este el la biserică care are așa o nemaivăzută pretenție! M-am apropiat la 3 cm de nasul lui și brusc a tăiat-o repejor în altar și a apăsat pe întrerupătorul minune.
Acuma, din cele două imagini puse mai sus cred că este simplu de înțeles de ce l-am rugat pe onorabilul pălimar să facă lumină în șandramaua de care răspunde. Pentru a da un ROST imaginilor mele și a le face memorabile pentru cei care le vor primi. Biserica Bărboi este una spațioasă, în care te poți ”juca” cu obiectivele largi, în care poți găsi unghiuri inedite, în care, cu ajutorul luminii, poți compune o poveste interesantă dintr-un joc al întâmplărilor mereu același - mă refer la slujba în sine. Nu am să stau să vă bat la cap cu clișee, dar tocmai evitarea lor, pe cât posibil, face ca la final să aduci un zâmbet pe fața celor care ți-au acordat șansa de a-ți pune câte o fărâmă de suflet în fiecare imagine pe care le-o dai să o ia acasă. Și asta ține de alt ROST pe care dacă nu-l înțelegi degeaba declanșezi aparatul de fotografiat.
Am avut un gust amar în cerul gurii că a trebuit să fiu primul fotograf care să-i cer omului simplu de la biserică să aprindă lumina pentru ca eu să-mi fac treaba cum am crezut că este mai bine și, la sfârșit i-am arătat și i-am explicat de ce. Poate a înțeles, poate gândul i-a rămas tot la kilowatul consumat în plus astăzi spre seară la biserică. Nu am de unde să știu. Dar mă întreb: prieteni fotografi... chiar e atât de greu să gândim? Sau n-are ROST?

PS... am folosit doar 3 obiective: Canon EF 24 mm/1,4 (70% din timp); Sigma 15 mm/2,8 (diagonal - 25% din timp) Canon EF 50 mm/1,2 (5% din timp)... 

marți, 14 aprilie 2015

Scurtă elegie despre ROST

Sunt o persoană neinteresantă. Lucrez într-o instituție de stat și, sunt sigur, peste 85% dintre colegii mei habar n-au cu ce mă ocup. Mai bine zis, ce fac, cine sunt și ce-mi poate pielea. De multe ori oameni care mă știu și mă văd cu aparatul de fotografiat în mână (deși mai mereu umblu cu el dezlegat) mă întreabă mirați:
- Sunteți fotograf?
- Da, se poate spune și așa...
- N-am știut!
Asta e, ghinion de neșansă (gândesc eu în mintea mea amuzat). Nu m-a mai întrebat nimeni de multă vreme ”de ce fotografiez”. Înainte aș fi dat explicații savante, cu coteli și para-ndărături, cu coclendere și țușplindere numai de mine înțelese, spre căscarea gurii interlocutorului curios. Acuma, de la o vreme, e simplu. Poate prea simplu pentru mine și, de aceea, complicat pentru alții de a înțelege: fotografiez pentru că așa trebuie. Pentru că asta e viața mea. Pentru că, altfel n-aș exista. Chiar, Prieteni, în ziua în care nu am să mai clănțănesc din aparat va însemna că am plecat din lumea asta aiurită și plină de paradoxuri. Fotografiez pentru că mereu văd în fața mea ceva interesant, numai bun de reținut pentru memoria colectivă. Nu, nu mai sunt un Artist. Poate nici n-am fost vreodată, cine să stabilească și să hotărască asta? Breasla e dezbinată. Nici nu mai e o breaslă. Mai nou tot românul, după fotbal și politică, se mai pricepe și la fotografie. O pricepeală din aia îndârjită și agresivă bazată, din păcate, pe nimic, doar pe o cameră bengoasă la care s-au atașat lensuri scumpe și grele. Mai nașpa e că ăia care nu-și permit nici de unele nici de altele s-au transformat în critici... Și de aici comedia e gata! Dar asta e altă poveste.
La o întâlnire acu puțin timp, unul dintre colegii mei și-ar fi dorit să mă vadă fotografiind cu un aparat ieftin, cu obiectiv de plastic... Era curios ce imagini aș fi reușit să fac. Cum m-aș fi descurcat pe teren fără ajutorul fiarelor performante din geantă. Cum să-i explic că o imagine bună nu stă numai în scule de top. Că mai este ceva de pus în salata asta la care mestecăm zi de zi, numită Fotografie? Că mai trebuie și ochi și minte călită cu mii, zeci și sute de mii de imagini văzute, înțelese, uitate și apoi puse alte mii, zeci și sute de mii peste ele și apoi luat de la capăt? Memoria fotografică nu se dobândește la naștere. Arta decupajului nu o poți cumpăra de la librărie închisă între coperțile unei cărți. Măiestria nu o poți fura de la unul mai priceput decât tine... Toate se dobândesc, zi de zi, MUNCIND! Și nici asta nu ar fi destul dacă n-ai avea și SUFLET. Un suflet cald și care să vibreze mereu la tot ce e frumos în jur. Fie că este muzică, fie că este imagine, fie că este înțelegere, fie că este compasiune, fie că este lacrimă vărsată atunci când emoția doare (treaba aia cu Chatarsisul). Doar atunci vei înțelege Prietene și vei putea da și celor din jur din ceea ce știi TU. 
De unde știu astea? Nu le știu, le trăiesc în fiecare zi. Sunt viața mea dulce-amară din care voi ieși într-o zi împlinit.
Restul sunt doar cuvinte fără de rost. Sau cu rostul ascuns printre silabe!


joi, 26 martie 2015

33 de ...


33. De ani. De ani de când umblu cu rost mai mult sau mai puțin cu aparatul de fotografiat după mine. De când încerc să văd, să înțeleg și să dau un nou sens la ceea ce mă înconjoară. Pozarul. El, adică budihaiul care ne oprește clipa-n loc, care ne păstrează freș amintirile. Amintirile care ne răscolește. Amintirile care ne urmărește. Amintirile care ne dau șuturi în fund când lumea este mai color și mai dulce la gust.
Treaba asta cu păstratul amintirilor altora m-a bântuit multă vreme. Mereu am lucrat pentru alții. Uneori pe degeaba, alteori pe bani, mai mulți sau mai puțini. Apoi am luat-o la trap să păstrez alt gen de amintiri. Amintirile unui pământ numit România. Vreo 12 ani am umblat ca titirezul peste tot pe unde aveam bani să mă duc ca să-i pozez ei amintirile. În vremea respectivă am trecut de la film la digital, de la hârtia argentică la sticla monitorului și ventilatorul computerului. Nici nu știu când s-au schimbat. Acu parcă fac treaba asta digitală de când lumea. S-au strâns vreo 75.000 de imagini până să-mi dau seama de deșertăciunea visului meu transformat tiptil în proiect fotografic când încă nu știam ce este un proiect fotografic. Culmea este că am vândut la o editură din Iași ditaimai albumul cu imagini din România. Pe care mi l-au și plătit și nu l-au editat niciodată. Am mai păstrat amintirile spațiului în care m-am născut, tărâmul Botoșanilor. Apoi m-am rătăcit prin Iași și de atunci, vreo 9 ani, răscolesc pixelii amintirilor spațiului care m-a adoptat între timp. 
Cu amintirile astea sintagma că ”fotograful este martorul timpului său” capătă noimă. Acum sunt pe cale să o iau de la capăt. Să încerc să răscolesc amintirile unor oameni care înseamnă ceva în spațiul în care trăiesc. Un proiect pe lângă care fac șpagatul de vreo doi ani și care este gata să demareze. Nu am nici un leu pentru el. Doar încrederea că îl voi duce, cândva la capăt și că, peste timp, când voi pleca acolo sus să mă văd cu alți fotografi, munca mea nu va fi fost în zadar. Iubesc culorile și fotografiile care le amestecă, așa că vreme de ceva timp voi fotografia doar în alb și negru. Eu păstrez amintirile, numai că, de ceva vreme mă întreb tot mai des: amintirile mele... pe ele cine le păstrează?

Sunt doar o respirare pe pământul acesta de oameni și vremi. Un ochi al lui Dumnezeu aruncat într-o lume care nu este a mea și în care nu mă regăsesc. Vremea trece, vremea vine - din ce în ce mai puțină. Și eu văd pentru voi ceea ce voi nu aveți timp să vedeți. Ăsta este blestemul Fotografului într-o lume grăbită spre ziua de ieri!

duminică, 8 martie 2015

”Balcanicele” - Teatrul Tony Bulandra Târgoviște - un spectacol de Alexander Hausvater

La prima vedere este vorba despre drama femeilor musulmane din Bosnia în timpul conflictului armat cu Serbia. La a doua vedere este vorba despre drama femeilor din conflictele armate care au zguduit de-a lungul și de-a latul lumii secolul XX. La a treia vedere este vorba despre drama/dramele femeilor de zi cu zi, de mereu și mereu de când zeul războiului umblă prin lume și, mai nou, de când în zilele noastre de acum unii se joacă de-a războiul iar alții se joacă de-a nepăsarea. Este vorba, rotund, despre ea și destinul ei, femeia - salcie în bătaia vânturilor istoriilor scrise sau numai aflate pe ici pe colo, pe la colțuri de lume. În viziunea lui Hausvater, la final, un imens spital de nebuni cărora suntem invitați de către actori să-i mai dăm o șansă...
O mână de actori dedicați, pe care, ca de atâtea ori Hausvater a reușit să-i facă să strălucească. Să-i facă să binecuvânteze, prin joc, meseria asta ingrată de purtător de vorbe, imagini și vise pentru noi, muritorii de rând. Mă înclin în fața lor, cum mă înclin în fața tuturor celor care și-au adus contribuția la realizarea spectacolului!
Pentru fotograf, o nebunie de scene cu lumină puțină, cu retroproiecție, cu proiecție din față, cu diferențe foarte mari de expunere. O provocare, mai ales când fotografiezi la prima vedere (noroc de repetiția tehnică de dinainte de spectacol la care am asistat)... dar sunt mulțumit.
Una peste alta, o bucurie: al 13-lea spectacol Hausvater fotografiat, fără ghinion!

BALCANICELE

după Jules Tasca
Regia și dramaturgia: Alexander Hausvater
În distribuție:
Samira – Andreea Tănase
Amina – Carmen Ionescu
Herak – Constantin Florescu
Vlaco – Liviu Cheloiu
Jela – Elisabeta Rîmboi
Nadia – Ioana Repciuc
Marek – Cătălin Mareş
Soldat – Liviu Pintileasa
Scenografia: Zsolt Fehérvári
Light design: Lucian Moga
Muzica: Yves Chamberland
Costumele: Valentin Codoiu
Coregrafia: Momo Sanno
Lumini: Adrian Dragomir
Regia tehnică: Ionuţ Constantinescu
Asistenţă regie: Cătălina Baciu
Sunetul: Andrei Mihai
Proiecţii video: Radu Ilicea

duminică, 7 decembrie 2014

07.12.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 221



Sunt zodie dublă. Adică suntem (cică) doi, din care unu trage hăisa și celălalt (musai) ceala. Chestia asta o simt și când ies la fotografiat în teren cu grupurile de învățăcei din Clasele de Fotografie. Unul dintre noi trebuie să aibă grijă de ei, să le explice ce și cum, să le arate, să le dea ”combinații posibile”, să le spună despre una, despre cealaltă, să le reamintească că mai trebuie să compenseze expunerea (mai ales dacă e iarnă cu zăpadă, cu ceață sau cu ambele amândouă la un loc), să mai facă o glumă, să-și mai încrunte sprâncenele... din astea, din poanie, care fac bine la învățătură. Celălalt n-are treabă cu primul, e mereu cu ochii beliți după câte ceva, după un cadru numai de el înțeles, după unde trebuie să facă clarul, după cum trebuie să pună (și cât trebuie) diafragma, să nu scape ceilalți vreo apertură sau vreun hot pixel pe jos și să n-o poată ridica s-o pună la colecție, după gagici, după mamele gagicilor din peisaj, după Nicu Alifantis, din astea, treburi complicate și artistice cu ștaif. Cert este că oricât aș încerca să-i împac, mereu ei fac ce vor mușchii lor de inadaptați la vremurile noastre noi când fiecare și-a luat romanela-napoi da a uitat unde-a pus-o! 

luni, 1 decembrie 2014

01.12.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 220


Imaginea de mai sus nu are nici o legătură cu ceea ce voi scrie. Deși cred că i-ar fi plăcut celui despre care am să scriu...
A mai plecat unul dintre noi la stele. Victor Boldîr din Craiova. Un mare Fotograf. Un OM extraordinar. Nu mai țin minte când l-am cunoscut. Când ne-am văzut prima oară față în față. Să fie, cred, în 1987 la Calica în Delta Dunării, la tabăra pe care o organiza acolo AAF-ul. Dintre cei cu care am fost prin nisipul și apele Deltei atunci nici Ieremi Iosif și Vasile Venig din Carei și nici Nițu Zisu din București nu mai sunt... Au fost zile minunate atunci. Am mers împreună spre București și de la gară ne-am oprit fix la Sala Dalles de pe Magheru unde era Salonul Internațional de Artă Fotografică al României. Salon cu invitați nominali. Țin minte că Boierul Dinu avea expuse 10 fotografii 40x50 cm cu gagici goale. Făcute sepia. Săreau în ochi de peste stradă (dacă pot să spun așa)... Cu Victor Boldîr și cu un alt mare Fotograf craiovean, Nicu Dan Gelep, m-a legat o prietenie extraordinară. Multe am învățat de la amândoi, într-o vreme în care internetul nu te înnebunea de cap cu tot felul de tâmpenii și nici digitalul nu te puturoșea, când fotografia era fotografie și nu prafuri de aruncat în ochi la fraieri despre personalități care trec de pe Canon pe Nikon și care cică-s cei mai mari pozari ai Romanelei de azi.
Nu ne văzuserăm de ceva vreme și mereu îmi propuneam să merg la Craiova să-l văd. Idioată indolență. Tardivă părere de rău. Mă suna de fiacare dată de ziua mea și la sfârșitul anului să-mi spună ”La mulți ani”, să-mi povestească despre una sau despre alta, mereu plin de viață dar mereu cu regretul în glas că vremea trece. Și ne trage și pe noi după ea...

Nenea Victor nu mai este printre noi. Tagma fotografilor din partea asta de lume a pierdut un suflet extraordinar. S-a dus acolo sus, să se întâlnească cu Prietenii pe care i-a iubit și pe care i-a respectat mereu.

Tristețea e mare, cuvintele puține, curând, foarte curând, va veni timpul nostru să fim doar o amintire!  

duminică, 9 noiembrie 2014

09.11.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 219


Timpul se duce... Timpul se pierde! Până și imaginile de mai sus sunt o pierdere de timp. Fețe pe care le-am întâlnit cândva prin drumurile mele și pe care le-am păstrat pentru zile mai triste. Ar interesa pe cineva că multe dintre ele sunt făcute când abia trecusem pe digital? Canon EOS 300D, 350D, 400D ȘI 30D. Că teleul cu care sunt făcute majoritatea este un 70-210 de pe vremea filmului la care acum nu s-ar mai uita nimeni? Nu cred că pentru cineva care se uită pe aici contează. După editările succesive folosind câteva filtre și ”șmecherii” nu se mai cunoaște nimic. Rămâne, așa cum și trebuie, doar rezultatul. Pentru unii bun, pentru alții mai puțin bun, pentru alții indiferent! Diferența o pot face numai eu. La editare. Între aparatele de atunci și cele de acuma, între obiectivele de atunci și cele de azi, între mintea mea de atunci și ochiul și sufletul meu de acum. Pentru unii, insesizabile, pentru alții... o întreagă poveste.
Cineva scria că de ce ”când eram Fotograf”? că dacă odată ai făcut ceva extraordinar n-ai cum să uiți... și argumentele pertinente se împleteau în textul Domniei sale. Și are dreptatea sa. Doar că eu simt și știu altceva. Nu mai am timp să fac imaginile pe care le făceam odată. Nu că nu m-ar duce mintea... dar digitalul și viața de astăzi au comprimat enorm timpul. Astăzi trăiesc din ceea ce produc. Nu mai merg la evenimentele care atunci îmi aduceau o căruță de bani, prefer ca sâmbăta și duminica să fiu alături de colegii mei de club (când se poate), să dăruiesc din ce știu și altora aflați la început, să... să... Chiar nu mai am nici timpul și, cred (sigur) nici cheful să mai fac ce făceam odată. Astăzi ar trebui să vorbească pentru un fotograf profesionist proiectele. Dar și aici e o discuție întreagă. Unii te fac să zâmbești când vezi că unblă cu tot felul de ”proiecte” care ori nu spun nimic, ori nu  aduc nimic, ori sunt de cacao (să fiu iertat)... Am făcut patru albume cu Iașul în ultima vreme. Să nu credeți că m-am îmbogățit. Uneori am pus chiar de la mine, dar este modul meu de a-mi exprima recunoștința pentru Orașul în care trăiesc acum.
Ce am scris ieri văd (o parte că n-are nimeni timp să citească decât pe sărite și ce nu-i convine) că naște valuri (ca să nu-i zic ”patimi” sau ”animozități”). Poate e bine, poate e rău... Sigur e bine dacă reușești să pricepi (după discuție) că, poate ai greșit și este ceva de reparat. Sigur e rău să nu pricepi nimic și să-i dai înainte cu tupeu... Țin minte acum ceva vreme în atriu la Palas o expoziție de fotografie alb-negru cu imagini din concerte. La cum era făcut afișul nu puteai pricepe ale cui sunt. Scria doar că vernisajul va fi cu participarea lui ”x”. Asta da! Dacă venea cineva special la vernisaj musai că trebuia să fie mare fotograf, că doar nu aduci ca invitat pe orișicine... Despre imaginile din expoziție, unele erau ok, altele așa și așa iar altele... Dacă aveai un pic de experiență îți puteai da seama că autorul este la început de drum. De unde? Din așezarea obsesivă a celui care era subiectul principal al fotografiei fix în mijloc. Că așa dicta punctul de focus al aparatului. Despre o ”interpretare” personală a imaginilor, despre o editare... Artistul se mărginise doar la a documenta niște concerte. E bun și-așa! După ceva timp am aflat că VIP-ul de la vernisaj era, de fapt autorul expoziției. Și, deși îmi este un om drag, nici până acum n-am reușit să discutăm mai în amănunt despre acele imagini. Vina mea!

08.11.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 218


N-am fost niciodată un Domn. Mereu am fost un răzvrătit, un golan. Întâi am mâzgâlit hârtia cu versuri, apoi am bălălăit chitara - folkist de duzină la gagicile slabe de Înger... Apoi, prin 1983, am descoperit Fotografia. Nici nu știu de unde mi-a venit. Cum am scos-o din jobenul vieții - ca o floare firavă mai întâi - cum am făcut de nu m-am plictisit de Ea mai apoi de o iubesc și-acuma - Mamă cum o mai iubesc... Am clădit declanșare cu declanșare, picătură de lumină alături de picătură de lumină, bătaie de pleoapă alături de altă bătaie de pleoapă, lacrimă spre inimă alături de altă lacrimă și mai fierbinte spre inimă... Nici nu știu când s-au adunat clipele de au trecut aproape 32 de ani de când nu mai este ziua zi și nici noaptea nu mai este noapte. Habar nu mai am când am reușit să o înțeleg și cum am reușit să înțeleg. Cu cât mi se pare mai simplu cu atât este mai complicat. Filmul s-a dus, alb-negrul s-a redus doar la provocări penibile de ”5 poze”, colorul e treabă grea, aproape imposibilă pentru mulți, foarte mulți din mediul virtual de astăzi, despre diapozitiv ce să mai zic. Nici nu mai crede cineva c-a existat!
Sunt astăzi oameni pe care-i respect pentru ce au făcut, în timp, cu aparatul de fotografiat în mână. Sunt oameni pe care-i respect pentru ceea ce fac astăzi în ”fenomen”. Sunt oameni care mi-au fost, la un moment dat, alături și care s-au încăpățânat să-mi rămână prin preajmă, semn că am putut dărui și că ei mai consideră că, încă, mai pot dărui. Tuturor inima mea le stă dinainte! Dar sunt și mai mulți rătăciți printre pixeli. Într-o lume normală ar fi fost de mult aruncați la coșul de gunoi al zilei ce vine. Numai că nu trăim într-o lume normală. Merg pe stradă și mă uit în stânga și-n dreapta și-mi vine să râd. O mulțime de aparate care mai de care mai de care rețin clipa pentru eternitate. Evenimente, paraevenimente, clipe simple de viață, amintiri și câte și mai câte. Câte o declanșare pentru fiecare. Mă uit și mă pufnește râsul de cele mai multe ori. Îmi dau seama după cum un om ține aparatul în mână de câte parale poate face cu el. Ce simplu ar fi dacă i-ar lovi falimentul. Dar nu, pentru fiecare tută - artist este pe undeva și o tută - beneficiar. Moca, pe doi lei, pe 5 lei. Fiecare sac are petecul lui. În ultima vreme am devenit o putoare nesimțită. În loc să fac ceva productiv stau și frec netul distrându-mă copios. Și în fotografie e ca la școală (nimic nou sub soare): unul maxim doi buni și restul clasei analfabeți. Degeaba îți bați gura să le spui despre educație plastică/vizuală/fotografică. Te mai trezești și înjurat și obosești repede că-s mulți... Degeaba le dai mură-n gură și le spui că acolo sau pe dincolo găsesc tot ce e mai bun și mai nobil în arta asta de a scrie cu lumina... Ei o țin pe-a lor. Nu-i interesează nimic în afară de ce produc de azi pe mâine. Am văzut, de când mă ocup (încerc) cu învâțatul pe unii și pe alții oameni care au ajuns să câștige o pâine din fotografie (jos pălăria fete-băieți), alții au rămas la stadiul de hobbyști iar de 90% nu mai știu nimic. Adică mai văd poze de pe la unii și pe la alții dar le uit în secunda 2!
Prieteni... încercați să pricepeți. Să înțelegeți... Aparatul nu-i o unealtă. Chiar dacă-i din fier sau plastic și ceva sticlă-n bot. E prelungirea minții voastre, a ochiului vostru, a inimii voastre. Când declanșați mai pierdeți o fărâmă din viață. Nu o pierdeți degeaba. Învățați să o înțelegeți, să o iubiți, să-i dați un sens. Eu îmi risipesc viața aducându-mi aminte de ”când eram Fotograf”. Nu faceți ca mine. Fiți Fotografi! N-o să vă pară rău, sunt atât de puțini.

joi, 6 noiembrie 2014

06.11.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 217


Asociația FotoIași organizează în perioada 22 noiembrie 2014 – 17 ianuarie 2015 un nou Curs de inițiere în Fotografie intitulat ”Poveste de iarnă”.
Susținut de către artistul fotograf Ozolin Dușa pe parcursul a opt întâlniri Cursul își propune o incursiune fotografică specială în cel mai spectaculos și ofertant anotimp - Iarna spațiilor grafice în alb și negru, a datinilor și  obiceiurilor de iarnă ancestrale, a lumii mirifice a satului românesc aflat în sărbătoare.
Vom fotografia la Festivalurile de Datini și Obiceiuri de Iarnă de la Iași, Botoșani și Tudora, la ”Festivalul Ursului” de la Dărmănești – Bacău, vom fotografia orașul Iași în hainele de sărbătoare îmbrăcate la sfârșitul anului, vom fotografia manifestările dedicate zilei de 1 decembrie, vom merge la Rezervația de stejari de la Hadâmbu și la Poiana cu statui. Vom vorbi (cu exemplificări video) despre Fotografia socială, despre Oameni și Locuri în fotografie, despre Fotografia de eveniment, despre Macrofotografie, despre editare și despre multe alte subiecte interesante.
Programul Cursului (care se va desfășura în zilele de sâmbătă sau duminică – pentru partea de teren)  va fi stabilit la prima întâlnire, în funcție de datele de desfășurare a evenimentelor legate de Datinile și Obiceiurile de Iarnă.
Cursul se va finaliza cu o expoziție colectivă cu lucrări ale participanților deschisă la Iulius Mall din Iași.
Prețul Cursului este de 350 lei (nu sunt incluse costurile de realizare a expoziției).
Număr de locuri: 10

Informații: www.fotoiasi.net     www.fotodusa.ro    
Înscriere: fotodusa@gmail.com

Relații: telefon 0722 895 304 

luni, 3 noiembrie 2014

03.11.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 216


Ieri a fost din nou ”ziua Z”. Unii au votat, alții n-au votat, unii și-au pus speranțe, alții le-au pierdut, unii au crezut că dau lovitura, alții au vrut s-o dea... în fine, ca la noi la nimeni. Adică imparțiali cu toții!
Astăzi, peste tot pe unde am trecut lumea vorbea despre alegeri și candidați. Că (cică) ”auzi Domne, așa nu se mai poate... că ai văzut, ce ți-am spus eu?... că săracii ăia din diaspora ce au pățit nene, rușinea rușinilor iar așa nu se mai poate” etc, etc și tot de astea.
Ce repede uită românul. Stă în gena noastră să uităm și să ne facem preș mereu după cum Geta Maneaua ne dictează (Geta e cine vreți voi, bre)...

Mie îmi este mai greu să uit. Să uit că acum câțiva ani un nene mic a tăiat întâi sporurile. Apoi a ras și din salariile bugetarilor (deși eu fiind detașat nu ar fi trebuit să mi-o iau în buci) și m-am trezit că cu studii superioare primeam fix 609 lei pentru o lună de muncă și mă întrebam ca prostul cum dracu plătesc din ei chiria, întreținerea, telefonul și mai și halesc. Nu uit că când au fost ultima dată alegerile locale lumea a ieșit la vot ca să-i dea PDL-ului în bot și șmecherii din respectiva sectă erau căcați la cur și nu mai aveau glas... Acum sunt din nou pe cai mari și așteaptă să facă iarăși șmenurile de dinainte. Nu pot să uit că o perioadă lungă, lungă (în ultima perioadă lungă lungă) Cultura românească era tratată ca o boală mortală și numai cei șmecheri și cu para-ndărăt făceau expoziții (li se editau cărți de rahat, primeau burse... și câte și mai câte) plătite pe bani grei din banii mei și ai voștri pe la ICR-urile din Romanela și de aiurea. Nu pot să uit că toate astea m-au umilit și m-au făcut să nu-mi mai pese de mine ca artist, să nu-mi mai vină să expun nimic, pentru că oricum nimic aș fi cules și n-ar fi interesat pe nimeni...

Și nu pot să uit că, pentru prima dată în viață m-am simțit bătrân și neputincios ascultând în fiecare zi maneaua indiferenței care nu mă mai lăsa să-mi ridic privirea din pământ. Și nu pot să uit că, tot pentru prima dată în viață îmi doresc să am cu 10 ani mai puțin să pot pleca unde-a înțărcat mutu (nu fotbalistul) iapa și să o fac pe-a Fotograful și să nu-mi pese că odată la câțiva ani trebuie să mă-nghesui la cine știe ce ambasadă sau consulat să dau cu ștampila și să-i dau unuia sau altuia (după cum e trendul) muie, pentru că oricum nu mă interesează să-i votez!

PS... (că-mi amintii): imediat după Remvoluție un nene de la Oradea a trimis niște scrisori pe la fotocluburi cum că el vrea să fie Președinte la fotografi. (e drept că după alți ani buni a și ajuns da tot prin vot l-au dat jos că băgase ambele mâini în lovele). N-are rost să reamintesc circul de atunci (cei mai bătrâni vor zâmbi pe sub mustață (dacă au) sau pe sub buza de jos (dacă n-au... mustață) doar îmi amintesc ce spunea Nenea Nicu Dan Gelep (îngerii să-l mângâie acolo în cer)... ”Domnule, nu mă opun să fie un Președinte, da măcar să fie unul român, nu ungur”!