vineri, 19 februarie 2010

26 - 1989, Ultima stație

1989, Ultima stație. Imagine făcută prin primăvară. Am trimis-o la șapte saloane în țară (în anul acela au fost 13 astfel de manifestări). Nu a fost acceptată la niciunul. Era prea directă. Le-a fost frică onorabililor ”jurați”. La începutul lui 1990 trebuia să se țină al XIV-lea Congres al PCR. Prin folclorul românesc circula o ”ghicitoare”: ”La al XV-lea Congres, patru ani de la deces”... Dricul simboliza tocmai această cimilitură. Simboliza sfârșitul lui Ceaușescu și al regimului comunist. Prin asemenea imagini vroiam să arătăm că ne pasă. Că dorim să se schimbe ceva. Că, măcar la nivel de idee, luptăm, sperăm!... Era un risc pe care ni-l asumam. Unii dintre noi. Pe la sfârșitul lui noiembrie am participat, la Cluj, la o serie de manifestări organizate de Fotoclubul ”Universitatea” condus de Mircea Albu. Acolo am văzut câteva diaporame cutremurătoare. ”Scrumbia” și ”Ultima noapte pe Atlantida” ale lui Vasile Dorolți erau cele mai directe. Altele, la fel de ”sugestive”, au avut Petre Mercea, Florin Andreescu și Vali Craina. Eram rebelii fotografiei românești. Ne păsa. Ne simțeam încorsetați de un regim criminal. Luptam fiecare cum ne pricepeam, ducând mai departe mesajul nostru de Gând de Libertate. Țin minte că, după proiecția lui Vasile, Iuliu Albini, pe atunci Președintele Filialei ”Transilvania” a AAF, mai să facă criză de nervi. ”Mata ai trebui interzis”, țipa el la un Vasile care abordase o moacă tâmpă de tovarăș nevinovat...
În 26 decembrie, la Botoșani, am făcut prima expoziție LIBERĂ: ”Botoșani, primele ore ale libertății”. Cu imagini de la Farsa din 22 și 23 decembrie de la Botoșani. Despre aceasta am scris aici. Credeam că totul se va schimba. Acum, după 20 de ani, gustul amar al Libertății îmi inundă, în fiecare dimineață, cerul gurii...

În perioada 1984-1989 în mai toate imaginile mele cu mesaj a apărut un Personaj foarte sugestiv. Actorul. Cezar Amitroaiei, fost coleg de liceu (am fost trei băieți în clasa de ”filologie-istorie” de la Liceul Pedagogic. Unul s-a făcut milițian, la școală învățând că ”civilul este dușmanul lui”, altul actor, azi la Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani și altul Artist. Mandea). Umblam barbunca pe toate coclaurele târgului. Ba cu vioara, ba cu violoncelul, ba cu un ditai contrabasul, ba cu una sau două oglinzi din cele mari, cu fața de cristal, ba cu un bust de manechin. El era mereu îmbrăcat în frac. Ce parfum Prieteni. Ce amintiri. Ce tinerețe fantastică: Eram cu o namilă de contrabas pe o străduță cu foste dughene evreiești care se demolau. Contrabasul sprijinit de un perete de scândură, două lumânări aprinse în cadru, un afiș de la Filarmonică lângă contrabas și el, Artistul, lungit pe trotuar și învelit cu ziare. Eu mă chinuiam cu Pentakonul six, el aștepta declanșarea... Pe lângă noi trece un cuplu între două vârste: ”ce-o fi cu omul ăla? Poate e beat, da poate îi e rău? Poate e bolnav”. La care Cezar deschide un ochi și decretează cu voce de bas: ”nici bolnav, nici beat, nici nu mi-e rău. Sigur îs NEBUN”. Au tăiat-o cei doi împușcați...
Altă dată, eram cu bustul de manechin la vreo 300 de metri mai sus de CET-ul orașului. Erau acolo niște tuburi mari de canalizare și voiam să fac eu o poză mai ușchită. 500 de metri mai la vale era o unitate militară. Aruncătoare și Șoferi. Cât am pregătit aparatul văd că vin agale pe lângă trotuar patru soldați însoțiți de un ofițer. ”Cezărică, am belit-o. Ăștia vin după noi”. ”Fugi bre de-aci. Ce dracu să aibă cu noi?”, decretează amicul meu. Și nici bine nu termină de închis gura că războinicii ne înconjoară cu automatele în poziție de luptă. ”Stați așa. V-am prins!” Degeaba i-am dat noi cu placa cu Arta... Ne-au escortat până la cazarmă unde ne aștepta Comandantul și Ofițerul CI (CONTRA INFORMAȚII). Le-am spus povestea noastră, cea cu Arta fotografică, c-o fi, c-o păți.... Doar că ei o aveau pe a lor: ”Sunteți SPIONI. Dați aparatul. Se confiscă. Pănă la urmă am dat filmul. Încă fo două ore, nenea care ne reținuse s-a chinuit să tocmească două procese verbale de amendă. Câte 1500 de lei de spion. Nu le-am semnat. La plecare, omul, sincer, ne-a spus: ”Tovarăși, tot drumul cât am venit după voi m-am gândit la câteva cuvinte în limba engleză să vă spun. E drept, ceva rusă mai știu, da engleză...” (no coment). Drept e că aveam un morcovel în cur, așa că l-am luat pe Cezărică de aripă și am mers la sediul Securității. Pe Colonelul Mija, Comandantul, îl știam de când cântasem cu chitara la Ziua Miliției. Eu lălăiam și Dan Bacinschi spunea bancuri porcoase. Spre încântarea nevestelor de cadre cu funcții. Ne-am prezentat la securistul de serviciu, ăla a pus lopata pe telefon, a raportat la cabinetul șefului și, după vreo 15 minute, coboară ditai Colonelul cu filmul meu în mână. Developat gata. ”Cum e spionilor? Ați c-am îmbulinat-o. Hai luați filmul și pas alergător acasă”. Norocoșii de noi...
Altă dată veneam de la cariera de nisip de la Stâncești. Două oglinzi lungi cam de un metru jumate, vreo 25 metri de pănză albă-decorul, fracul lui Cezar și trepiedul meu Pentakon, din lemn și metal, greu de vreo cinci kile. Toate încărcate pe un căruț la care trăgeam din greu pe dealul dinaintea cimitirului (locul unde, pentru unii se termina, iar pentru alții începea orașul cum veneai dinspre Suceava). Pe buza dealului, Călin. Prostul Miliției locale. ”Stați așa. Actele la control. Ce-aveți acolo, în căruț?” Am dat bolentinele, am pus iar placa cu Arta fotografică. Mă știa de la aceeași Aniversare a Miliției unde hăhăitul lui la poantele lui Bacinschi se auzea ca un grohăit, acoperind rîsetele și chicotelile tuturor celor prezenți în sala Tetrului din oraș. Am scăpat repede de el. Și nici curios să controleze căruțul nu a fost. Dacă ar fi avut curiozitatea, ar fi descoperit, înveliți în pânza albă, vreo 20 de stiuleți de porumb, pentru fiert, sustrași sintr-un lan de lângă oraș. Caz de pușcărie pentru noi și de avansare pentru el. Dar n-a fost să fie. Amintiri...
Lui Cezar nu i-am mulțumit niciodată pentru cât a umblat cu mine atunci. O fac acum. Multe dintre imaginile mele frumoase îi poartă chipul. Le mai găsiți pe aici. Mulțumesc Cezărică!...

26 - 1988, Cezar și Andrei

Anul 1988. Cezar și Andrei. În rândul cunoscătorilor de fotografie ai vremii se spunea că poți avea intrări în saloanele de fotografie internaționale trimițând genul de imagini care sunt, deobicei, acceptate de juriile respective. Fiecare zonă avea un fel de ”șablon” pe care, dacă-l ghiceai și respectai, erai om făcut. Niciodată nu am ținut cont de asta. Mereu am trimis ce m-a tăiat capul, imaginile care-mi plăceau. Fotografia de mai sus a intrat și-n Argentina, și-n Anglia, și-n China, și-n India, și-n Brazilia. O imagine clasică, cu două diagonale, în care personajele te privesc în ochi, încercînd să comunice cu tine. Totul este direct. Nici un mister, nici un ”cârlig”, nici un sens ascuns... Oare?
Făceam poze peste poze, expoziții peste expoziții, luam, prin țară, cam peste tot unde cei din juriu erau, cât de cât corecți, premii. Dacă în regulament se preciza că trebuiesc trimise patru fotografii, eu trimeteam 15. Sau 20. Asta îi enerva pe organizatori: ”trimite Domne ăsta mai multe lucrări bune odată decât facem noi în zece ani”, se tânguiau unii mai orgolioși. Și mă rădeau. Ca mine mai era un concurent. Dan Mititelu din Iași. Și el avea același stil de a trimite. Nu puține au fost saloanele unde ne-am împărțit premiile importante.
Fotografii importanți ai țării, Boierii, mă iubeau. Probabil că le plăcea nebunia mea, felul meu de a fi, fotografia pe care o făceam. Nu lipseam de la nici un vernisaj important. Băteam țara în lung și-n lat, dornic să cunosc, să învăț. M-am simțit aproape de sufletele lui Gheorghe Lăzăroiu de la Sibiu, lui Nicu Dan Gelep și Victor Boldir de la Craiova, lui David Friedmann de la Ploiești, lui Mircea Oprișor de la Iași, lui Napoleon Frandin și Eugen Iarovici din București. (în afară de Victor Boldir, ceilalți sunt amintiri acum). Oameni deosebiți, mari fotografi sau mari teoreticieni. Despre ultimul, Eugen Iarovici, am să vă spun câteva cuvinte: l-am cunoscut la AAF, prin toamna lui 1987. În vară fusese vernisajul Salonului Național al RSR. Eram în Deltă, la Calica, într-o tabără foto sub patronajul AAF-ului. Profesorul Oprișor mi-a spus, mai târziu, că lumea a întrebat de mine la vernisaj. Era curioasă cine sunt. În deltă, printre alții, am fost cu Ieremi Iosif și Vasile Venig din Carei și cu Victor Boldir. Cu acesta din urmă am vizitat, după terminarea taberei, expoziția de la București. La sala Dalles. Era salon de autori. Cu invitații nominale. De la noi am remarcat fotografiile lui Dan Dinescu și ale Conului Dinu (10 imagini 50x60 cu gagici. Sepia. Pe hârtie mată. Străină. O nebunie). La vreo lună jumate de la acest episod aveam treabă prin București. La AAF, la masa domnului Comănescu, Președintele, mai era o persoană. Șeful mi-a făcut semn să mă apropii și m-a prezentat: Tovarășul Iarovici. Cred că ai auzit de el. Cum să nu fi auzit. Îi citisem o parte din cărțile de tehnică fotografică. Ascultam, pe la vernisaje, povești despre el. ”Deci mata ești? Să treci pe la mine când ai timp. Uite numărul meu de telefon”. La o săptămână, cu o cutie doldora de poze m-am înființat la vila din spatele bisericii armenești unde locuia. Ehehe... m-a primit boierul. Halat de mătase, eșarfă la gât, parfum fin, pipă. Mă uitam ca virgina la telenovele. A văzut cutia de sub braț. S-a bucurat. ”Cât mănânci mata șerbetul eu mă uit peste fotografii”. Uitasei să spui, șerbet de trandafiri, neică... Le-a privit odată, de două ori, apoi a început să mă întrebe de ce și cum, de compoziție, de linii de forță, de una, de alta. Eram bâtă. Încă făceam, pe atunci, fotografie din instinct. Era în mine, viu, nărăvaș. Cultura mea vizuală era, însă, ca și inexistentă. Văzând că nu are cu cine discuta, boierul și-a tras scaunul lângă mine și a început să vorbească. Două ore am primit prima mea lecție de estetică, compoziție, încadrare. A fost ca o mană cerească. Și treaba asta s-a mai repetat, în timp, de încă trei ori. A scris foarte frumos despre mine în revista Fotografia. Nu am mai apucat să-i mulțumesc. A plecat la stele. Un mare om, un mare teoretician. Povești și bune și rele circulau pe seama lui. Pentru mine a fost Zeul care a transformat scânteia în foc. Care mi-a deschis ochii. Nimic nu se poate face fără studiu. Cu talentul te naști. Dacă-l desscoperi trebuie să-l cultivi. Fără o bază solidă teoretică, fără o cultură vizuală, fără mii de imagini văzute și tot mii uitate ești ca și calfa de cizmar care a învățat să pună corect fețe la tocuri și pingele-n talpa papucului. Numai pantofi pentru regină nu știe să facă. Nimeni nu i-a arătat și nici pe el nu l-a luat curiozitatea la vale... Și regina are mâine bal mare și e desculță!...
Acu ceva vreme, un coleg talentat și cu gură mare zicea pe acilea că ”atunci când vede pozele mele se simte Artist”. Mare greșeală. Prietene, Artist ești abia atunci când privindu-ți propriile imagini te simți fericit că trăiești în lumea asta mizerabilă. Și că poți fotografia fără să te fută nimeni la cap. Dar asta vei înțelege peste ceva timp. Dacă vei pricepe...