sâmbătă, 20 februarie 2010

26 - 1991, Alter ego

Anul 1991, Alter ego. Îmagini făcute în iulie, la Costinești. Pe la ora 9.oo hălăduiam prin preajma epavei. Apa scosese la mal un buștean, Aducea cu un om îngenuncheat. Am făcut legătura imediat. Am tras vreo patru filme înguste. Din păcate, aveam la mine niște Svema rusești de 21 Dini. Proaste. Lumina era cum nu se poate mai nasoală, din față. Țin minte că, în timp ce chinuiam modelul, o gagică țâțoasă mi-a spus plină de importanță: ”n-o să-ți iasă nimic, nu trebuie să faci poze cu soarele-n ochi, nu știi asta”. Mai știam eu și altele, da eram ocupat...
Pe la 11.3o am tras bușteanul mai pe mal și am tăiat-o întins spre hotel. Masa de prânz era o chestiune foarte importantă pe atunci (încă se mai dădeau bilete prin sindicat-pachet complet), iar în cameră aveam și vechiul Seagull cu vreo 10 filme late de Tg. Mureș. Voiam să refac, după amiază, imaginile. Pe la ora 16.oo eram din nou la epavă. Bușteanul făcuse picioare. Cum naiba dispăruse de pe mal nu știu. Singur la apă nu avusese cum să ajungă, iar ca să-l care cineva... avea vreo 50 de kile. Ghinion.
Acasă, după developare, m-am luat cu mâinile de păr. Filmele erau super-gri. Mărite pe hârtia contrast de la Mureș imaginile arătau ca naiba. Abia peste un an am reușit să fac câteva copii bune. Pe hârtia extra contrast proaspăt scoasă de aceeași fabrică. Am făcut două virări parțiale. Sepia-bușteanul și corpul și albastru-restul. O serie de opt imagini a circulat prin saloanele interne și internaționale. A fost cea mai premiată realizare a mea.
Nimeni nu mai are imaginile astea. A fost o întâmplare fericită să mă aflu la acel moment pe malul mării. Am văzut din prima imaginile pe care puteam să le fac. Combinațiile posibile dintre trupul uman și ”trupul” de lemn al bușteanului adus de apa mării cine știe de unde. Și editarea a fost fericită. Noroc? Destin? Cine mai știe. Cert este că puteam să trec pe lângă trunchiul de lemn fără să văd finalitatea. Sau, puteam să văd și să nu am modelul (cu toate că Doamne Doamne îmi trimisese și țâțoasa în caz de rateu)...

26 - 1990, Podul de flori

1990, Podul de flori. În primăvara lui 1990 s-au organizat, pentru prima dată, celebrele Poduri de flori dintre România și Pepublica Moldova. Cel la care am participat eu a fost în dreptul localităților Cotu Miculinți (din Botoșani) și Pererita (satul în care s-a născut marele Poet basarabean Grigore Vieru). Cum nu era nici un pod cale de câteva sute de kilometri s-a trecut prin apă. În locul respectiv era până la brâu și, din câte mi-am dat seama, mulți dintre localnici nu o făceau pentru prima dată. O făceam, pe atunci, pe-a foto-reporterul la fostul ziar al Partidului Comunist. Acela unde în 23 decembrie 1989 (în primul ziar liber, Clopotul poporului) avusesem singura semnătură sub o imagine cu revoluționarii din Botoșani. Își schimbase numele. Gazeta de Botoșani îi zicea. Sloganul era cam ”La vremuri noi... tot Noi!”. Adică, aceiași oameni, cu alte fețe. Mai umane. Făcând parte din ”delegația oficială” nu m-am repezit să sar în apă ca poporul plin cu sticle de samahoancă și colaci. Am așteptat să vină barca din partea cealaltă. A venit cu Vieru și soții Teodorovici. Poporul s-a adunat, imediat, ca la urs. Cum nu era nici o chestie înaltă prin apropiere, o remorcă de tractor a fost transformată ad-hoc în tribună. Discursuri emoționante până la lacrimi s-au rostit. Doina și Ion au cântat despre Lacrima Basarabiei, despre Unire. S-a plâns, s-a aplaudat. Pe la extremitățile adunării începuse deja să se facă micul comerț între moldovenii celor două țări. Se vindea și se cumpăra orice. Anul următor, ideea măreață a Podului de flori a fost transformată, peste tot de-a lungul Prutului unde s-au ținut ”manifestațiile”, într-un imens bazar. Nu știu dacă s-a mai făcut și a treia oară.
După vreo oră de discursuri, barca se pregătea să o ia spre malul de unde venise. Nu mai era loc și pentru mine. Așa că am luat-o prin apă, voinicește, cu aparatele de-asupra capului, cu gîndul la noii mei pantofi nemțești din piele, proaspăt cumpărați și ținându-mă de mână cu un moșneguț gata beat, care decretase că cunoaște vadul ca pe propriile-i buzunare. Aiurea, singura groapă eu am nimerit-o. Vreme de doi pași apa mi-a trecut peste cap. Dar am înaintat voinicește, bucuros că aparatele au scăpat. Încă șiroind de apă am făcut câteva imagini extraordinare. Barca venise și ea, plină cu cărțile aduse din România. Grafia latină era pentru mulți Moldoveni, încă, o necunoscută. Era cam greu să le împarți, așa că s-au aruncat spre mulțimea care, imediat, a făcut grămadă ca la rugby, după ele. ”Acest dulce aruncat al cărților să fie singura agresiune dintre noi” a decretat atunci Vasile Tîrâțeanu (sau Grigore Levițchi, nu mai știu bine), Poeți din Cernăuți. Nu știu cum îi scăpaseră ucrainenii prin zonă. Prin apă era un adevărat spectacol. Se încingeau hore, se cinsteau cunoscuți cu necunoscuți, se mai vindea și cumpăra câte ceva. Toată chestia asta a durat până pe la ora 15 când grănicerii au ”închis” fâșia. Între timp, resemnat că pantofii mei noi și nemțești nu au avut noroc, mai făcusem traseul malul drept-malul stâng de vreo trei ori. Până la terminarea filmelor.
Prin iunie am făcut o expoziție care avea trei secțiuni: ”O noapte la Putna” (cu imagini de la Înviere, cu Regele Mihai-sau asta a fost mai târziu, trebuie să verific...), ”Piața Universității” (mamă ce poze de poze făcusem acolo) și ”Podul de flori”.
În noiembrie am fost la Chișinău cu o gașcă de poeți, în schimb de experiență. Eu eram și la chitară și la foto. Neicușorule, ce chiolhanuri am tras acolo. Țin minte că, într-un sat, după spectacolul de la Căminul Cultural, oamenii ne-au invitat acasă. Pe o stradă luuuungă, erau numai case cu pivnițe mari. Pline cu poloboace cu vin. Gospodinele pregătiseră găleți pline cu sarmale. Dacă-l săream pe unul, se supăra și ne arăta coasa din cui. Nu știu câte case am vizitat. Cert este că, pe la 6 dimineața am ajuns la internatul unde fuseserăm cazați. Ultima imagine o am cu Ticuță Bojescu (mare poet), umblînd pe hol după Lucica Nenati și făcând ca lupul. În chiloți și cu cravată cu tricolor la gât!...
Tot atunci, dar a doua zi, la Uniunea Scriitorilor ne-am întâlnit cu Grigore. I-am arătat pozele. Pe cea de sus a scris cîteva cuvinte: ”Nu poate să moară un popor care se prinde în horă la mijlocul unui râu îngrădit de sârmă ghimpată”. Acum câteva zile am comemorat, la Iași, un an de la moartea acestui mare Poet și Patriot. Poate Grigore, poate. Au grijă Traian și Emil de asta!...