vineri, 21 iunie 2013

Cartea cu Îngeri




     Aveam vreo cinci ani, copil sărac într-un Dorohoi și mai sărac. Când venea iarna așteptam cu nerăbdare Anul Nou, seara aceea de 31 decembrie în care căiuții de la Broscăuți veneau la oraș să-i încânte pe domnii care sărbătoreau Revelionul la Restaurantul Central. O bandă numeroasă de căiuți îmbrăcați în alb, ca niște Îngeri, însoțiți de căpitani falnici și acompaniați de o fanfară numeroasă pe care, aflam cu mirare, o tocmiseră din vară să le cânte dansul specific pentru domnii din Dorohoi. Țin minte de parcă ar fi fost ieri – pe lângă îmbrăcămintea imaculată mă fascina capul căluțului, împodobit cu o mulțime de panglici subțiri și multicolore, cu oglinzi minuscule și mărgele de hurmuz. Multe mărgele strălucitoare. Coama era din păr scurt și des. Erau cei mai frumoși căiuți pe care i-am văzut în viața mea. Pe sub fustele largi vedeam două umflături mari și rotunde, de parcă băiatul care juca căluțul era încălecat. Mai târziu am aflat că erau două site, sau vești, cum li se mai spune. Banda defila pe strada mare oferind privitorilor un dans amețitor, așa cum îmi închipuiam eu că dansează Îngerii din cer despre care bunica îmi tot povestea. Mergeam, gură cască, în spatele lor, alături de alți copii apropiați de vârsta mea, închipuindu-mi că mă aflu eu în locul celui mai frumos căluț. Banda era primită în incinta restaurantului iar noi ne lipeam nasurile înghețate de geamurile luminate feeric să-i mai vedem încă o dată. Dincolo, la căldură, doamne elegante și domni bățoși se uitau de la mese la dansul de Îngeri. Nici nu observam bunătățile de pe mese, doar cercurile amețitoare desenate de căiuții din Broscăuți. Mă dezlipeam cu greu de geam, alergând cu pași mici, fericit, către casă. În buzunar îmi zornăiau cei câțiva bănuți câștigați peste zi din urat. Țineam mâna peste buzunar, să nu cumva să audă copiii mai mari. Cu un an înainte mi-i luaseră pe toți. Intram în casă fericit și mă băgam direct în pat. Visam Îngerii jucând căluțul. Și printre ei eram și eu…
     Anii au trecut, vremea mi-a purtat familia în alt orășel unde înaintea Anului Nou mi-am meșterit singur un căluț la fel cu acela din vis (doar hurmuz nu prea avea), cu o coamă falnică și deasă tăiată din coada unui armăsar pe care-l găsisem într-o parcare (noroc că fusesem mai rapid la fugă decât stăpânul), un cearșaf alb și sitele de cernut făina ale mamei rezolvaseră restul de îmbrăcăminte. Era minunat. Un coleg a șterpelit hainele tatălui, care lucra în armată, devenind falnic căpitan – cu o sabie impunătoare, cioplită  din lemn de stejar, altul a întors un cojoc pe dos și i-a pus câteva rânduri de cordele, s-a dat cu funingine pe față devenind astfel țiganul care făcea tumbe în timpul jocului. Fanfara uitasem să o tocmim din timpul verii. Noroc cu un alt prieten care știa să cânte la muzicuță… Nu vă pot povesti senzația pe care am trăit-o jucând căluțul, sigur nu mă mai aflam pe pământ ci printre nori. Pluteam și dansam fără să simt oboseala. A fost minunat!
     Și iarăși au trecut anii, timpurile s-au schimbat, m-am schimbat și eu odată cu ele. Dar cea mai minunată zi este tot aceea a trecerii dintre ani. Când afară răsună zurgălăii clopoțeilor, se aud cântate colinde, străzile se umplu de melodiile pe care ei, căiuții din copilărie dansează. Zona Botoșanilor păstrează aceste obiceiuri de iarnă, în multe locuri, ca în copilăria mea. În 2001 am făcut un album despre ele. Acum, în 2013, a venit rândul celui de al doilea. Nu am mai folosit imagini făcute la Festivalul de Datini de la Botoșani ci am mers iarna acasă la ei, la Îngerii care dau viață acestor obiceiuri de iarnă. Rând pe rând pașii m-au purtat prin Alba – Hudești, Avrămeni, Botoșani, Broscăuți, Călărași, Cândești, Concești, Cordăreni, Corni, Coșula, Flămânzi, Hlipiceni, Ibănești, Lozna, Oneaga, Tudora, Văculești, Vârfu Câmpului, Vlăsinești, Vorona și Zlătunoaia. Îngeri minunați – copii și maturi, au dat viață visului meu de copil iar eu i-am păstrat în memoria digitală a aparatului de fotografiat pentru veșnicie. 
     Albumul de față reprezintă memoria copilăriei fiecăruia dintre cei care au contribuit la realizarea lui. Tuturor le mulțumesc: celor care au dat viață Poveștii, celor care se ocupă ca povestea să meargă, prin copii mai departe, celor care le stă în putere ca să-i unească pe mici și pe mari, an de an, pentru ca să ne putem bucura. Gratitudinea mea tuturor. Albumul de față, ca și pentru mine, este o parte a sufletelor lor frumoase de Îngeri…