duminică, 29 iunie 2014

29.06.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 171


Ca să nu-mi spuneți voi, o spun eu de la început: fiecare trăiește și-și face viața așa cum consideră de cuviință. În artă e și mai și (mai ales la Romanela): fiecare descoperă pe cont propriu și mărirea și decăderea visului de a trăi decent prin propria muncă și de a fi plătit, dacă nu atâta cât crezi că aceasta face, măcar într-o limită a bunului simț.
Cine a trecut prin Palas Iași în ultimele zile sigur a remarcat pe culoarul care face trecerea spre Food Court o expoziție deosebită. Expoziția lui Ionuț Caraș. Mulți dintre cei care intră pe aici știu despre cine vorbesc (cine nu... la Goagăl) și-i cunosc și lucrările. Este o expoziție interesantă, așa cum a considerat de cuviință Ionuț să o facă. Lucrările printate pe canvas, 1x1 m și 1,5x1 m. Din ce am înțeles, expoziția mai este până pe 4 iulie pe șevalete. Cine n-a văzut-o, merită să meargă!
Nu știu ce așteptări a avut artistul de la această expoziție. Pentru mine este important că i-am văzut lucrările și în altă parte înafară de spațiul virtual. Că le-am putut admira mari, că le-am putut ”pipăi” cu privirea. Și cred că la fel de important a fost și pentru cei care într-adevăr au văzut-o (culoarul fiind destul de îngust și drumul spre păpică și spre Auchan destul de lung. Pentru unii). Pe mine m-a frapat un lucru: ce a scris acum câteva zile pe FB Ionuț. Faptul că, după expoziție, va vinde doritorilor lucrările la pachet. 10 1x1m la prețul de 1000 lei și 5 1,5x1m la prețul de 800 lei. Fiecare, am zis-o mai sus, face ce vrea cu munca lui. Cred că a fost o socoteală greșită. Nu știu câți doritori să achiziționeze o lucrare au fost. Probabil că prea puțini sau niciunul. Vânzarea ”la pachet” pe care a ales să o ”încerce” mi se pare un pic ciudată, ca să nu spun altfel. Pentru că un om normal, cu o casă normală are loc pe perete de una, maxim două lucrări. Ce să facă cu 10? Iar dacă cineva și-ar dori să decoreze un sediu de firmă și ar cumpăra ”pachetele” oferite de Ionuț, atunci sigur respectiva persoană ar avea și banii necesari să plătească mai mult. Așa cum artistul o merită. Nu știu ce să spun mai mult, dar e păcat când gustul amar al zădărniciei începe să-ți dea târcoale și nu știi cum să-l alungi dintre gene...

miercuri, 25 iunie 2014

24.06.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 170


A intrat pe ultima sută de centimetri. ”Iașul din inimă”. Mai sunt de pus câteva traduceri la texte și imaginile de la FIE de anul acesta. Săptămâna viitoare pe vremea asta sper să intre la tipar!

Este mica mea contribuție la obținerea de către Iași a titlului de Capitală Culturală Europeană pentru anul 2021.

vineri, 20 iunie 2014

17.06.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 169

Nimic nu este mai reconfortant decât întâlnirea cu oamenii cu aceeași ocupație cu tine. În cazul meu, cu Prietenii Fotografi. La Bistrița, la lansarea albumului ”Când eram Fotograf” nu am fost mulți. Doar cei care trebuiau să fie. Am glumit, am depănat amintiri, am mărturisit despre proiectele pe care ne dorim să le dăm viață. A fost o oră de viață minunată. Pentru ea vă mulțumesc tuturor celor care ați fost alături de mine.
Îi mulțumesc și lui Robert Kovacs pentru imaginile de mai jos!


20.06.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 168


Acu vreo săptămână ”țâr” la telefon Codrin...
- Facem o tură până la Releu?
- Măi nene, bate vântul tare în oraș, acolo te dă jos. Plus că n-a mai plouat de o veșnicie și nu se prea vede nimic pe oraș... Facem - zic eu cu jumate de gură...
Trecem pe la Primărie să luăm trepiedu și așa, mai spre seară, suntem pupuică la Releu. Câteva mașini parcate... ocupanții, probabil, numărau fosilele la melci prin grote! Ajungem pe marginea dâmbului cu vedere la oraș (nu înainte de a-i stropi jumătate de mașină cu una dintre cele două beri cu merișor care taman atunci a găsit de cuviință să se spargă fin - e drept, când încercam să le înghesui în husa de la trepied), vântul nu te dă jos - dar nici nu te lasă să scuipi drept în față, nu de alta da să nu nimerești cele două gagici îmbrățișate pe o piatră mai jos de noi... Pe oraș ceață totală. Totuși, scoatem aparatele și clămpănim de vreo câteva ori. Soarele bineînțeles că apune mult mai la stânga decât am vrea noi, da înainte de a o face prind două cadre cât de cât bune de folosit la Album. O lălăim până dă să se întunericească și minune: se aprind luminile în oraș. Numai că filează ca la becul de la biciucletă când dai la pedale alene. Ghinion de neșansă. Strângem calabalâcul și ne promitem că revenim după prima ploaie. Au trecut vreo trei de atunci!

joi, 19 iunie 2014

18.06.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 167


Nu știu cum... dar mereu se întâmplă așa: tot ce se întâmplă bine, tot ce strălucește, tot ce iese în față naște pasiuni și controverse aprige, demne de o cauză mai bună.
Nu sunt critic muzical, nu am o cultură extraordinară în domeniu... sunt doar un pic mai încolo de ”îmi place sau nu-mi place”. Primul spectacol cu ”La boheme” a stârnit furtună pe net și, cred, nu numai. După sufletul meu, după urechea mea bleagă, toți cei șase din prima distribuție au cântat minunat, cu tinerețea lor rebelă pe palme pusă în fața publicului. Pentru asta merită tot respectul nostru...
Acolo, la balcon, de unde am fotografiat spectacolul, la un moment dat degetul nu a mai apăsat pe declanșator. Nici trupul nu s-a mai ”dănțuit” printre reflectoare ca să prindă cel mai bun cadru. Pur și simplu a înțepenit și o lacrimă a căzut dintr-un colț al ochiului. Nu mai știu minutul și secunda, știu doar că vocea lui Guzgă îndesase la maxim spectatorii în scaune. O fi fost de bine, o fi fost de rău... Habar n-am. Doar că în clipele respective am înțeles ceva. Și, sunt sigur că nu m-am înșelat: în clipele acelea IPS Teofan a pierdut un diacon și Opera a câștigat un mare interpret. Ce va fi de atunci este doar povestea lui Florin Guzgă. Alegerea pe care o va face înspre una (viața monahală) sau alta (Opera). Pentru că, povestea adevărată (spectacole pe aici sau pe aiurea îl lumea asta mare) abia acum va începe.   

19.06.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 166

Nu am mai scris de ceva vreme pe aici. Nu știu dacă mi-ați simțit lipsa... dar eu sigur v-am simțit-o. Împleteam la albumul cu Iașul și trăgeam cu coada ochiului spre blog: să scriu... să nu scriu... Acum, în mare, am definitivat albumul. 312 pagini. Ditai cărămida. Mai am de pus traducerea textului în limba engleză (când va veni) și explicațiile la imagini. Sunt 257 de imagini, peste 75% noi. Mâine sper să termin și coperta. Îmi trebuie inspirație pentru ea!


Duminică am mers până la Mănăstirea Galata. Aveam de repetat câteva imagini pe care le-am făcut iarna. Și de fotografiat și Monumentul Eroilor din primul Război Mondial. După ce mi-am făcut treaba am ieșit pe lângă zidul mănăstirii spre ”luminișul” de unde se vede orașul. Apoi am luat-o pe străduțele din stânga mea, și dă-i și mergi, și uită-te după o imagine cu orașul... La un moment dat drumul de la jumătatea dealului s-a terminat. Variante... numai două: ori la vale, ori în sus. Am luat-o voinicește la deal, abrupt nevoie mare și m-am izbit de terasa special amenajată pentru cei cu limba scoasă preș după asemenea ascensiune. Da m-am ținut tare și n-am adăpat calul. Am luat-o la dreapta, pe străduța asfaltată și plină de viluțe - viloaie, doar - doar oi mai vedea orașul la bloace. Aiurea, nu se vedea. După ceva vreme s-au terminat casele. Am luat-o la vale printre maldăre de gunoaie aruncate voinicește de locatarii din preajmă, pe sub o linie de înaltă tensiune. De aici se mai vedea câte ceva:


Am ajuns pe tăpșanul din dreptul cartierului Dacia. L-am traversat, am trecut Bahluiul pe punte și am luat otobuzul 28 de la capăt. Am ajuns acasă pe la 13,30, după vreo trei ore de mers pe jos. Să fi piciorit vreo 8 - 9 kilometri. A fost interesant și am făcut câteva imagini bune pentru folosit în tipăriturile ce vor veni. Păcat că nu m-am gândit să dau adunarea să facem drumul în mai multă lume cu aparate. Promit să refacem traseul...

Noapte bună, copii! 

duminică, 15 iunie 2014

15.06.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 165


În seara asta a fost mare Premieră la Opera din Iași. ”La boheme”, de Giacomo Puccini... A fost o seară magică. De mult nu am mai simțit sala cum a fost acum. La final s-a aplaudat scurt (prea scurt, după cum ar fi meritat cei de pe scenă) dar cu o intensitate extraordinară. La final scena s-a umplut cu protagoniștii spectacolului. Îi vedeți în imaginea de mai sus. Cei care ați fost, ca și mine, în sală, ați fost privelegiați. Nu despre spectacol vreau să vă vorbesc. O vor face criticii prezenți și ei la datorie. Aș vrea să vă spun despre un ”fenomen” - pentru că așa îl percep eu de ceva vreme - fenomenul tinerilor interpreți care v-au ”minunat” și v-au făcut să-i aplaudați. Vocile minunate care fac, spectacol de spectacol, să vină publicul și să umple până la refuz sala. De aproape trei ani de când fotografiez pentru Operă îi urmăresc cu drag. Din timizii pe care i-am găsit acum sunt niște certitudini, mâine vor fi numele de prestigiu ale cântului cult românesc. Și sper să nu se oprească doar acolo. Marile scene îi așteaptă. Oamenii care se ocupă de vocile lor i-au șlefuit ca pe niște diamante de multe carate. Și acum au început să strălucească!
Ana Maria Donose, Florin Guzgă, Jean Kristof Bouton, Valentin Marele, Octavian Dumitru și Cristina Grigoraș au fost perfecți astă seară. Și așa le doresc să fie mereu. Și, nu mi-e jenă să recunosc, la final câteva lacrimi m-au făcut să ratez o duzină de imagini. Pentru toată munca voastră, vă mulțumesc!



sâmbătă, 14 iunie 2014

13.06.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 164


Să tot fi fost prin 1987. De câteva luni îmi achiziționasem o jucărie nouă. O trusă Zenit Sniper... Adică într-o cutioaie de tablă vopsită în negru se găsea un corp de aparat de fotografiat Zenit (122, cred), împreună cu obiectivul de bază, celebrul Helios de 58 mm, iar alături de ele un alt obiectiv, de 300 de mm. Destul de mare și de greu, încât, firi inventive, rușii se gândiseră ei ce se gândiseră între 2, 3, 4, 5 votci și-i făcuseră un fel de instalație care semăna cu o pușcă (cu obiectivul prins de ea), cu trăgaci și ”pat” de proptit în piept, ca la un Kalașnikov. Ca să poți face clarul la magaoaie, o altă invenție sovietică fusese inventată, adică un fel de roată așezată în partea de jos față a obiectivului, de care se învârtea ajustându-se claritatea. Cutioaia mai prevedea și vreo patru sau cinci filtre grosolane (galben, portocaliu, verde, UV - deci patru), un parasolar de cauciuc - ca o armonică, sau ca chestia aia care se atașează între vasul de toaletă și țeava de evacuare - o șurubelniță și altceva care semăna cu o sulă și care n-am aflat niciodată la ce folosește. Toată tărășenia - așezată în cutie - avea vreo 5 kg, o nimica toată la prețul, de 6000 lei (bănuți frumoși pe vremea aia)!
Și cum făceam eo poze pe afară când aveam timp, ochind cu pușcociul după trecători mă trezesc într-o dimineață de sâmbătă pe la ora 5 cu noaptea-n cap cu ciocăneli vioaie în ușă. Cin să fie, cin să fie? Meliția era. Cu mandat de percheziție ștampelat cum că trebuie să-mi caute prin casă. Ba când au auzit că cumnatul stătea ușă în ușă cu mine, m-au rugat să-i las să dea un telefon și, în 15 minute au mai apărut doi căutători. Fără mandat da ziceau că dacă nu suntem de acord cu percheziția la cumnatu fac rost imediat. Am fost, ce să facem. Și s-au apucat băietanii la moșmondrit, cameră cu cameră, șifonier cu șifonier, beblotecă cu beblotecă, ce mai, peste tot. Bine că nu mi-au numărat colile de hârtie din pachetele de la Azomureș.
Toată dixtracția a durat fo jumate de zi. Ba nevastă-mea i-a invitat și la masă, că le ghiorăiau mațele de atâta căutat. În apartamentul celălalt se executau aceleași operațiuni de căutare crâncenă. Amu, eu eram liniștit. Nu furasem nimic, dolari n-aveam, puii mei. Când s-au declarat safistăcuți i-am mai servit și cu o cafea de nechezol și cu o țigară de Kent din singurul pachet, desfăcut, care-l aveam prin casă. Și atunci abia mi-au spus gușterii că mă reclamase cineva din vecini că dețineam o armă de foc în casă. Și atunci mi-a picat fisa. M-am dus la cutioaia care scăpase nepuricărită, am deschis-o și le-am arătat pușcociul. N-au avut putere să zâmbească. Cine știe ce era în mintea lor și câte cruci și dumnezei îi trăgeau la cel care mă reclamase, că i-au făcut să futilizeze vremea în zadar. Și duși au fost...
Cum au tăiat-o apare cumnatul galben ca făclia de galbenă ceară. Păstrând tradiția familiei el era un mare ”tinichigiu fruntaș” și, în baia de serviciu își amenajase ditai atelierul de confecționat tăvi de copt, felinare pentru cimitir și tot felul de alte coclendere din tablă.
- Ce ai mă? - îl întreb eu...
- Era s-o belesc, aveam pistolul de împușcat bolțuri cu vreo 50 de capse la mine. Și n-am autorizație pentru el. Noroc că nu au căutat în bazinul de la wc din baia de serviciu dezafectată (atelierul) unde era pus. O beleam instantaneu!

N-am aflat cine a făcut reclamația. Cert este că nici acum nu știu dacă din cauza ”Snaipărului” - pușcoci mi se trage sau cineva făcuse o glumă proastă. Uite-așa era să ajung terorist într-o vreme când prostia și tâmpenia milițienilor era proverbială. Noroc că băieții de la arme și muniții nu aveau mintea celebrilor Călin și Nicolau, proștii de atunci ai miliției orășănești și nici măcar pe aceea a lui Coșoreanu, fostul meu coleg de liceu, ajuns între timp milițiean și căruia-i fusese spălat creierul în școala de subofițeri, cum că ”civilul este dușmanul lui de moarte”!

Amintiri.

PS... ce treabă are poza cu toată tărășenia? Niciuna, da e mișto.

joi, 12 iunie 2014

12.06.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 163


Am mai spus-o: lucrez la un nou album cu Iașul. Orașul care m-a adoptat și care se pregătește, timid, să devină Capitală Culturală Europeană. Ar fi al patrulea album în ultimii cinci ani. De astă dată unul mare, format 23x30 cm. cu 250 de pagini. Se încheagă greu, multe imagini noi, altele care nu se mai pot repeta, altele dintre cele deja folosite. Simt, de fapt sunt sigur, că va fi un succes și va fi un ”ambasador” al Iașului peste tot acolo unde va bate în sufletele celor care-l vor ține în mână.
Imaginea de mai sus este una foarte importantă. Este făcută în Muzeul Universității Alexandru Ioan Cuza și reprezintă ”Hora de la Frumușica”, făcută din statuete antropomorfe de tip Cucuteni, reprezentând zeița fertilității. Povestea întreagă o poate spune doar un arheolog. Condițiile de fotografiere... într-un cub de sticlă, luminat de patru leduri, totul așezat pe un platou care se poate roti. O jumătate de expunere (de pe trepied) normală, apoi ansamblul se rotește. Efectul e garantat. Am văzut pe net imagini similare făcute cu piesele respective. Nimeni nu a reușit să găsească formula de timp ”nemișcat - mișcat” câștigătoare!

miercuri, 11 iunie 2014

11.06.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 162


Astăzi Alexander Hausvater își sărbătorește ziua de naștere. Pentru cei mai puțin familiarizați cu teatrul, Hausvater este unul dintre cei mai importanți regizori contemporani, cu multe spectacole care nu pot lipsi dintr-o istorie a teatrului românesc...
L-am cunoscut acum ceva ani la Botoșani când a montat ”Paradisul terestru”. În timp ”l-am urmărit” fotografiindu-i, când am putut, spectacolele. S-au adunat 12 la număr. Discutasem să facem un album, ”Hausvater - cel mai frumos anotimp” care ar fi trebuit să fie lansat în noiembrie anul trecut la Festivalul de teatru de la București. Doar că am fost lăsat singur la un moment dat și nu mi-am permis să investesc peste 2000 de euro în tipărirea exemplarelor pentru lansare. Și atunci am șters tot. Imaginile editate, proiectul. Doar RAW-urile au rămas pe harduri.

Este un om fantastic. Ca regizor. O fire mereu iscoditoare, mereu surprinzătoare, mereu gata de sacrificii pentru a-și aduce pe scândura scenei ideile de spectacol. Genul de om care poate face din nimic bici și pocnește cu el. Sufletește m-am simțit foarte aproape de el. M-am regăsit în spectacolele sale și... culmea, scene din unul dintre ele, Adam și Eva, le-am visat cu ceva vreme înainte de a fotografia premiera. De-ale vieții și de-ale creatorilor...
Nu știu dacă albumul va mai ieși vreodată. Este o bucată din sufletul meu și este o lucrare unică în literatura de specialitate, dar... Destinul le va așeza pe toate. Sau nu!

Adam și Eva - T N Timișoara

Trubadurul - Opera Națională București

Arborele tropicelor - T N Iași

Amoc - Teatrul Arad

Poveste de iarnă - T N Timișoara

Păpușarul - Teatrul evreiesc București

Paradisul terestru - Teatrul Botoșani

10.06.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 161

Despre ”decupaj” (sau încadrare) am mai vorbit și voi mai vorbi. Memoria acestuia (decupajului) bântuie pe orice fotograf normal la cap. Ea se formează văzând imagini, uitând imagini, comparând imagini, iubind imagini, urând imagini. A avea ”știința” de a reține doar esențialul din ceea ce vezi cu ajutorul aparatului de fotografiat este visul oricăruia dintre noi, cei care facem fotografie.
Imaginile de mai jos sunt făcute acum câțiva ani la Putna. O veche fabrică părăsită, ca mai toate din România, doi ”bărzăuni” crescându-și puiul. Distanța pe care m-am deplasat să fac fotografiile nu a depășit 100 de metri. Rezultatul...