luni, 17 februarie 2014

17.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 48

Ieri l-am dus pe Tudorel la Teatrul pentru Copii și Tineret ”Luceafărul” la spectacol. Să-l obișnuiesc și cu genul respectiv de imagini. Spectacolul fotografiat, ”Kajtus, vrăjitorul”. Dacă stau bine și mă gândesc, și Tudorel este tot un fel de vrăjitor. Are un portofoliu impresionant de vrăji pe care știe să le facă. Și tot dacă stau bine și mă gândesc, în sală am nimerit la Teatrul pentru Handicapați, că nu pot să-i numesc altfel pe băietanii din spatele meu care aproape tot spectacolul au avut în program glume, discuții despre FB, despre telefoane mobile, pițipoance, etc. Le-am zis 1 dată să se liniștească, de 2 ori, a 3-a i-am băgat la 1 miștocar mâna în gât. Doar așa s-a făcut cât de cât liniște. Nu știu cum madam diriginta s-a putut gândi să aducă cocalarii ăia mici la spectacol. Și nu înțeleg de ce a ales să stea în capătul ălălalt al sălii, lăsându-i să-și facă de cap. Mai bine îi ducea la șaorma la Palas de banii pe bilet. Eu să am în inventarul de acasă un asemenea plod aș face grevă în fața școlii să o dea afară pe dirigintă dacă odrasla mi-ar spune că vrea să o ducă cu forța la teatru.
Pe lumina puțină din spectacol Tudorel și-a făcut treaba cu brio, semn că este un băiat ascultător și de viitor.
După spectacol l-am cărat pe Tudorel și la Grădina Botanică. La azalee (vorba vine, că numai expoziție de azalee nu este ce au făcut botaniștii anul acesta). Și aici Tudorel a fost băiat giugiuc. Știe să facă și macro. De abia aștept să dea căldura să-l scot la gâze. Sigur va face treabă bună și acolo. Pentru mine a fost un antrenament bun. S-a mai dus și din amoc, am mai clămpănit la obturatoare, doar că iar mă apucă feeria față de cei de la Canonică. Nu fotografiasem finețuri până acum. Când descarc pozele cu flori, hopa henț: în stânga jos = două pete, în dreapta la mijloc = altă pată. Și asta la diafragmă 4. Am schimbat de două ori obiectivele și n-avea cum să intre mizeria să se lipească de captor. Ori e ulei, ori așa a venit de la Canonică, futu-i în aripă. Pe la prânz iar voi avea discuții aprinse cu CPS. Sper ca Tudorel să nu fie aspirator de praf cum era 5D Mk II-ul vechi de dinainte de III...

Despre Fotografie?... mi-l aduc aminte pe Profesorul Lăzăroiu. Rar am văzut om așa de calm și de pasionat. Știa un laborator fantastic. Și un retuș la fel. De fapt, Laborator este prețios spus. Camera lui obscură o improviza în baia mică a casei în care locuia, de pe strada mare a Sibiului (N. Bălcescu, nr. 16). Trăia în două cămăruțe și o bucătărie (unde de multe ori l-am ascultat cu ochii cât cepele și am ațipit câteva clipe) care deveniseră neîncăpătoare de tot ce adunase în anii de când făcea fotografie. Albume, cataloage, fotografii, medalii, cupe, scrisori, borderouri de la Saloanele Internaționale pe care le organiza, toate stăteau aliniate până aproape de tavan. Filmele pe care le developa (lucra cu un Pentakon six), datorită și apei dure de la țuțuroi, aveau, de cele mai multe ori impurități prinse pe partea cu gelatină după uscare. De aici rezulta o fotografie mărită cu multe puncte (ca de praf) pe ea, ceea ce, pentru alții ar fi fost de nefolosit. Nu și pentru Profesorul Lăzăroiu. Oricâte ”zgâmboaze” ar fi avut fotografia, își lua pe scăunel o bucată albă de faianță, alături un pahar cu apă, punea pe faianță o picătură de tuș nemțesc, Kaiditz, și, cu ajutorul unui penson foarte fin se apuca de retușat. Treaba dura mai mult, sau mai puțin, în funcție de cât avea de acoperit. La final imaginea era perfectă. Nimic nu se mai cunoștea din defectele vechi. Trebuia s-o privești razant în lumină ca să-ți dai seama că a fost retușată. Azi treaba asta se face simplu, cu clona, în Photoshop. Iar despre ”retuș”... cine mai știe?