miercuri, 23 aprilie 2014

23.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 113



Despre personajul din imagine am mai vorbit: Gheorghe Stanciu zis Ripi. Una dintre figurile emblematice ale Bostonului (Botoșanilor). De loc din Ripiceni, când l-am cunoscut era proaspăt profesor de desen la Liceul de Artă din localitate. O mână fantastică pentru tot ce ține de dat cu pensonul. Un fotograf pătimaș cu mii de clișee fișate, cu mii de diapozitive puse și ele pe căprării, cu o colecție impresionantă de fotografii vechi, tip Carte de vizită și clișee pe sticlă, cu o lume uitată. Deține imagini cu peste nouăzeci la sută dintre casele demolate din Botoșani. Un boem înrăit, chiar dacă, atunci când l-am cunoscut, era căsătorit și locuia împreună cu consoarta la blocul turn de pe Sucevei, cartier din Boston, pe la etajul cinci, pare-mi-se. Casa lui era un veșnic Atelier. De la intrare, trecând prin hol, camere și baie. Pe lângă tot felul de rame, pânze, șevalete, picturi finalizate sau nu, și chestiile de foto te împiedicau și ele să circuli prin micul apartament comunist (adică mic, mic de tot și înghesuit). Stresat de atâta înghesuială Ripi s-a hotărât într-o zi să facă loc, drept pentru care a vândut pianul soției, lăsând-o fără posibilitatea de a repeta. Legenda se împarte aici în două: unii spun că a cumpărat de bani pensule, culori și pânze, alții că i-a băut cu prietenii. Fapt care i-a determinat consoarta să facă și mai mult loc în lumea năbădăiosului soț. S-a mutat la mama. Apoi Ripi, gentleman de fire, s-a mutat el, cărând tot calabalâcul la Atelierul de la școală. În timpul care s-a scurs de atunci Ripi s-a mai apucat de Iconărie. Și la asta are o mână sfințită de Doamne-Doamne. Apoi s-a apucat de arheologie. Zona natală, Ripiceniul, este bucșită de cioburi aparținând Ceramicii de tip Cucuteni. Vara, cînd apele lacului de acumulare de la Stânca-Costești scad, zone întinse de la coada lui, aflate în apropiere de Ripiceni rămân la vedere. De acolo adună Ripi saci întregi de cioburi. Atelierul lui geme. Cioburi, teracote, cahle, frontoane, feronerii (de la demolatul Bostonului), icoane peste icoane, rame de tot felul, instrumente muzicale dezafectate de la orchestra liceului, crengi, flori uscate și câte și mai câte trăsnăi. Podul liceului are cheia la el. Este deja plin de lucrurile lui. Povești nemaiauzite ți-ar putea depăna Ripi la un pahar, la o cafea. La cine-i calcă pragul arată cu mândrie piese de ceramică tip Cucuteni cum nici la Muzeul Județean nu se găsesc... Gheorghe Stanciu, Artistul recunoscut al Bostonului. Când are bani doarme la hotel, când are numai de vin doarme la Atelier. Singura treabă la care a renunțat până acum sunt țigările. Nu mai duhănește Kent super long. Acum ”mestecă” paie. Țigările alea subțiri, pentru cucoane. De la preinfarctul despre care am mai vorbit.
     De-a lungul timpului am făcut multe fotografii în atelierul lui. Cam o dată la patru luni se schimbă decorul. Muncesc elevii domniei sale pe brânci câte două săptămâni pentru aceste schimbări. Acareturile vechi lasă loc altora proaspăt achiziționate, pieselor de rezistență li se alocă altă latitudine și longitudine, pânzele se spală, parchetul se rășpăluiește, icoanele se pregătesc de expoziție   (sau de un alt stăpân), piesele la care se renunță își găsesc locul în sacii pe care scrie ”direcția pod”, geamurile mari ale atelierului sunt frecate până devin transparente... Vai de mama celui care trage chiulul de la aceste operații. Ripi se transformă în uliu. Cea mai mică scamă este ”amendată” cu un bobârnac. Indiferent dacă beneficiarul este băiat sau fată. Apoi, când totul se liniștește, pe holurile de la etajul II miroase iar a cafea și a vin bun. Domn Profesor a intrat într-o nouă perioadă de creație. Și scenariul acesta se întâmplă, cu mici variațiuni, de foarte mulți ani. Sunt curios ce va fi când lui Ripi îi va veni vremea de pensie. I-ar trebui o sală de sport ca să golească podul și atelierul liceului unde-și duce veacul...
Nu l-am mai văzut de ceva vreme, dar sunt sigur că este acolo, în legenda urbană a Bostonului, un fel de Împărat peste vise și peste o lume numai a lui și în care ceilalți se simt, iremediabil, pierduți. La mulți ani, Boier de geniu!