joi, 19 iunie 2014

18.06.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 167


Nu știu cum... dar mereu se întâmplă așa: tot ce se întâmplă bine, tot ce strălucește, tot ce iese în față naște pasiuni și controverse aprige, demne de o cauză mai bună.
Nu sunt critic muzical, nu am o cultură extraordinară în domeniu... sunt doar un pic mai încolo de ”îmi place sau nu-mi place”. Primul spectacol cu ”La boheme” a stârnit furtună pe net și, cred, nu numai. După sufletul meu, după urechea mea bleagă, toți cei șase din prima distribuție au cântat minunat, cu tinerețea lor rebelă pe palme pusă în fața publicului. Pentru asta merită tot respectul nostru...
Acolo, la balcon, de unde am fotografiat spectacolul, la un moment dat degetul nu a mai apăsat pe declanșator. Nici trupul nu s-a mai ”dănțuit” printre reflectoare ca să prindă cel mai bun cadru. Pur și simplu a înțepenit și o lacrimă a căzut dintr-un colț al ochiului. Nu mai știu minutul și secunda, știu doar că vocea lui Guzgă îndesase la maxim spectatorii în scaune. O fi fost de bine, o fi fost de rău... Habar n-am. Doar că în clipele respective am înțeles ceva. Și, sunt sigur că nu m-am înșelat: în clipele acelea IPS Teofan a pierdut un diacon și Opera a câștigat un mare interpret. Ce va fi de atunci este doar povestea lui Florin Guzgă. Alegerea pe care o va face înspre una (viața monahală) sau alta (Opera). Pentru că, povestea adevărată (spectacole pe aici sau pe aiurea îl lumea asta mare) abia acum va începe.   

19.06.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 166

Nu am mai scris de ceva vreme pe aici. Nu știu dacă mi-ați simțit lipsa... dar eu sigur v-am simțit-o. Împleteam la albumul cu Iașul și trăgeam cu coada ochiului spre blog: să scriu... să nu scriu... Acum, în mare, am definitivat albumul. 312 pagini. Ditai cărămida. Mai am de pus traducerea textului în limba engleză (când va veni) și explicațiile la imagini. Sunt 257 de imagini, peste 75% noi. Mâine sper să termin și coperta. Îmi trebuie inspirație pentru ea!


Duminică am mers până la Mănăstirea Galata. Aveam de repetat câteva imagini pe care le-am făcut iarna. Și de fotografiat și Monumentul Eroilor din primul Război Mondial. După ce mi-am făcut treaba am ieșit pe lângă zidul mănăstirii spre ”luminișul” de unde se vede orașul. Apoi am luat-o pe străduțele din stânga mea, și dă-i și mergi, și uită-te după o imagine cu orașul... La un moment dat drumul de la jumătatea dealului s-a terminat. Variante... numai două: ori la vale, ori în sus. Am luat-o voinicește la deal, abrupt nevoie mare și m-am izbit de terasa special amenajată pentru cei cu limba scoasă preș după asemenea ascensiune. Da m-am ținut tare și n-am adăpat calul. Am luat-o la dreapta, pe străduța asfaltată și plină de viluțe - viloaie, doar - doar oi mai vedea orașul la bloace. Aiurea, nu se vedea. După ceva vreme s-au terminat casele. Am luat-o la vale printre maldăre de gunoaie aruncate voinicește de locatarii din preajmă, pe sub o linie de înaltă tensiune. De aici se mai vedea câte ceva:


Am ajuns pe tăpșanul din dreptul cartierului Dacia. L-am traversat, am trecut Bahluiul pe punte și am luat otobuzul 28 de la capăt. Am ajuns acasă pe la 13,30, după vreo trei ore de mers pe jos. Să fi piciorit vreo 8 - 9 kilometri. A fost interesant și am făcut câteva imagini bune pentru folosit în tipăriturile ce vor veni. Păcat că nu m-am gândit să dau adunarea să facem drumul în mai multă lume cu aparate. Promit să refacem traseul...

Noapte bună, copii!